Cu crengile-ţi pline de vârste
Înfipte în lutul cenuşiu al creierului meu imatur,
Reuşeşti nestingherit să-mi răpeşti destinul
Pentru a-l duce în hăurile tale nucleo-celurare
Făcându-l uitat o vreme acolo.
 
Tu, fiinţă cu ramuri crăpate şi-umflate de timp
Încă martor al naşterii mele păgâne
Şi-adorator de suc limfatic viu, dulce-nmiresmat,
Ce-ţi peticeşte subterfugiile scurgerii memoriei mele,
Mi-ai suportat schimbarea şi urletele convertirii-n creştin.
 
N-ai învăţat încă iubirea de zei şi nici s-adori pe unul singur!
Tu mai trăieşti din seva inconştientului meu colectiv
Populat cu fiare ale imaginaţiei umane obscure,
Al înaintaşilor mei născuţi din haos demonstrat ştiinţific
Şi-al celor ce-ncercau demult să-nveţe conştiinţa.
 
Tu, neuron eretic, ce mi te-mpotriveşti voinţei,
Ce stai mereu în calea noilor tendinţe
Şi-mi dai instinctul îndoielii-acute,
Mă-nghesui într-un colţ de minte-n întuneric
Şi furi experienţa mea de-a fi.
 
Iar conştiinţa mea de sine mi-o procesezi cu ţârâita
Terorizându-mi neuronii liberi de tehnologia ta,
Crezând în idealul tău despotic de guvernare-a minţii mele
Şi-n masacrarea inocentelor refulări minore
Născute să-mi amintească natura barbară.
 
Tu, neuron eretic, ce-mi cenzurezi realitatea
După facultatea ta de înţelegere a lumii exterioare,
Ce-mi chinui firea mea de brută contrariată,
Cu gesturi rafinate şi seturi de-artefacte-antropice,
Tu, neuron eretic – discordia schimbării.