Era la apusul soarelui când am văzut un munte. Cel mai frumos munte, imens și acoperit de brazi, cu nori pufoși acoperindu-i vârful.  Nu iți puteai da seama cât era de înalt, ci doar să te lași furat de splendoarea și misterul din jurul lui.
Îmi era teama să il urc. Traseul meu era unul sigur, eram doar în trecere pe acolo. Purtam tricoul negru și blugii rupți în genunchi,  era toamnă în viața mea.

Admirându-l de jos, am auzit susur de izvoare cu clinchete de clopoței. Am simțit prospețimea și parfumul brazilor.
Cei din spate îmi strigau să nu mă indepărtez. Sau măcar să mă imbrac mai bine.

Dar îmi era bine, așa cum nu îmi amintesc să-mi mai fi fost vreodată. Înaintam pe munte și învățam să-i descifrez misterele, sau așa îmi plăcea să cred. Alunecam pe vreascuri, dar mă îndreptam spre vârf. Inventam jocuri și muntele era de fiecare dată câștigător. Mă pierdusem, și în încercarea de a-mi regăsi poteca spre vârf am renunțat la tricou; îmi era mult prea cald. Apoi am început să am încredere. Am ascultat poveștile muntelui și i-am povestit și eu. S-a lăsat tăcere și foșnetul brazilor s-a transformat în mintea mea în monoloagele muntelui, care îmi erau adresate.

Mă simțeam plină de fericire. Blugii imi erau murdari și parcă și mai rupți, încât mă împiedicau să urc. I-am dezbrăcat și am fost liberă să iubesc. Am iubit tot ce avea legatură cu muntele, am cântat și mi-a cântat, am dansat împreună, totul era parfum de flori și iarbă proaspăt călcată.

Nu știam cât timp trecuse, afară se înoptase de mult. Tot urcam și simțeam că n-aș fi niciodată obosită să continui. Simțeam că muntele îmi aparține și că trebuie să îi aflu orice secret. Eu mă încredințasem lui și voiam să ajung în vârf și să-mi petrec restul  vieții privindu-i pe ceilalți de acolo.

Ajunsesem în locuri în care nu mai călcase nimeni. Sau dacă o făcuse,  trecerea vremii îi ștersese urmele.

Curând, s-a lasăt tăcere.”Muntele doarme”, gândeam eu. Și se făcu din ce în ce mai frig. M-am întins lângă un brad și am încercat să adorm și să continui drumul dimineață, era deja prea întuneric și razele lunii nu străbateau prin desișul pădurii.

M-am trezit amorțită de frigul nopții și în jurul meu era ceață. Deasă și albă, ca norii din jurul muntelui. Îmi era frig și auzeam sunetele muntelui, doar că nu știam încotro e vârful. M-am speriat la gândul că nu voi ajunge niciodată sus. Nici măcar nu știam cât drum mai e de parcurs. Vedeam doar ceața și mă loveam de acele brazilor.

Am dat vina pe munte, că e prea înalt. M-am descurajat când am văzut că nu îmi răspunde și am început să alerg înpoi, spre bază, pe drumul pe care mi-l aminteam. Eram înghețată și loviturile crengilor mă sfâșiau. Nu mă puteam gândi decât la faptul că n-am avut îndeajuns curaj să ajung în vârf și că nu voi ști niciodată dacă mai era mult de urcat. M-am împiedicat în goana mea de blugii și tricoul pe care le aruncasem,  dar am continuat să alerg până când am putut privi din nou muntele de la distanță.

Atunci m-am oprit și am realizat că ceața în care mă trezisem erau de fapt, chiar norii care m-au atras de prima oară spre munte. Eram goală când am ajuns jos,  goală de prejudecăți, fără ca greutatea amintirilor să mă împiedice să înaintez.

Nu știu dacă voi mai trece vreodată pe acolo. Am iubit muntele, dar vreau să îl cutreier în voie. Prefer să aștept să se risipească norii.