Tremurând de emoţii, aleg un plic din maldărul de pe masă. Gândurile nu-mi dau pace: – Acesta e competiția vieții mele, dar de data asta, o s-o câștig cu brio! Azi, o să fiu cât se poate de responsabil, să-mi duc la capăt ideile. Trag cu coada ochiului în stânga şi în dreapta şi văd că toţi concurenţii prezenţi au un plic cu acelaşi motto.
– Ăsta nu s-a schimbat niciodată! exclamă un vecin supărat, la fel a fost şi în anii anteriori.
– Dă-l naibii de mottou, îi răspunde altul în vârstă, importantă e tema. Îţi faci tema corect, e ok!, n-o faci, repeţi până la adânci bătrâneţi, dar atunci, ca mine, s-ar putea să te copleşească regretele: – Ei, ce n-aş da să am mintea de acum şi tinereţea ta … He! He! He!
Mă retrag într-un colţişor. Parcă am fi la “Loz în plic”. Rup plicul buclucaş şi filez foaia. Mare, scris să vadă tot chiorul:
“Cum vă imaginați viitorul?” (scenariu, patru pagini). Oare tematica celorlalți e identică? Parcă aceeaşi temă era şi anul trecut…
Of, temă despre viitor! De rezultatul obținut depinde: “A fi sau a nu fi!” Cel care câștigă… va deveni… dar să ne apucăm de lucru că: “timpul trece, viața merge”… Important este că astăzi am elan.
Încep să schițez textul mustăcind glume de care ştiu că n-ar râde nimeni, dar eu mă distrez copios. Să văd cât mă ţine “inspiraţiunea” şi teleportarea mea în viitor, deci:

Titlu: Libertate! (Fraternitate, egalitate sunt perimate, deci, tăiem! Mă repet, nu?, deci : – Fără deci!)
Timp: în viitor (normal că al vostru,  n-o să-mi fac singur-singurel propriul viitor, dar vă fac un scenariu de-o să vă cadă plombele)
Personaje: voi; adică: tu, el, ea… și care o-ți m-ai fi (‘oților… Hi! Hi! Hi!)
Oare câte acte să cuprindă? Păi… să fie simplu, deci… de deci nu scap în veci…
Piesă într-un act (mă gândesc:  să fie de caritate?… la naiba! meritați?)
(Repet mental decorul și acțiunea; să scriu cât mai concis. Acțiunea se petrece în viitorul îndepărtat, într-un circuit “ambulant”, adică într-o conexiune  exterioară față de traficul normal de transmitere a datelor. Spectatorii fac parte din piesă, explicit: conexiune în conexiune.)
Scenariu:
Apare pe scenă actorul.
Actorul: – Tot înainte! Să ne perfecționăm tehnologic din scenariu în scenariu! Acesta este mottoul generației mele, transmis “tradițional”.
Ceilalți actori (spectatorii din sala-virtuală, în cor, râzând): – Și cum definești tradiția?
Actorul: – Tradiția este… tehnologia stră-strămoșilor noștri transmisă procesual, prin intermediul nostru, clonelor, clonaților voștri.
Ceilalți actori (spectatorii din sala-virtuală, în cor): Huooo! E plictisitor! Vrem altceva!
Urmează partea cu schimbarea rolurilor: actor-spectator. Un novice spectator ia locul pe scenă. (Primise meditații – on line – de la un expert în actorie:
– Băi, individule! Îți dau indicații suplimentare: – Șmecheria e să ai un scenariu trăznet.Cu cât vei acapara mai mult interesul cu atât vei avea mai multe replici cu ceilalți participanți-spectatorii. Vrei să fii actor? Ce naiba? Ne jucăm ori nu ne jucăm?… Fii pe val!… Cum ți-o fi norocul! Când acesta îți surâde, te conectezi rapid. Important este să fii pe scenă, să poți vorbi. Actorii sunt ultimii mohicani.“Pricepiși”? Nu uita!… suntem în secolul “viteza luminii”…  cei mulți au uitat să vorbească, li s-au atrofiat corzile vocale și comunică doar datorită tehnologiei avansate, ce să mai zic de muzică? Vax! Tu ești înzestrat ereditar – ai voce.)
Actorul novice (intră în scenă, timid): – Cu! Cu! Cu! Cu! (cântat)
Spectatorii (aplaudă frenetic): Magnific! Ești unic! Bis! Bis! Bisss!
Se sting luminile. (Pană energetică)
Actorul novice așteaptă să se aprindă “flexiile”- analizoare plasmatice biometrice care identifică și oferă posibilitatea de vizualizare holografică a fiecărui individ; fără ele comunicarea: actor – spectator, nu se poate realiza.
Apare Speranța. Aprinde o lumânare-led.
Speranța (veselă): – Ia-te la trântă cu Viața! Trăiește la maximum!
Se aduce pe scenă Viața – un calculator secolul XX – Pentium IV.
Actorul novice (derutat, enervat): Asta-i Viață? Beh! Asta-i tradiție – second. Cine naiba mai are nevoie acum de procesoare de tipul acesta? Vreau Viața mea! Viața mea cea ireală! Ajutooor!
Pornesc instantaneu dispozitivele de reglare automată a condițiilor de mediu ambiant: compoziția aerului, temperatură, presiune, umiditate, luminozitate, etc.
Actorul novice se frământă, transpiră, fața devine lividă, se închide în lumea sa interioară. Holograma sa începe să aibă fluctuații… Alertă grad doi! Bip! Bip!
Dispozitivele de control a parametrilor individuali trec pe minim… Alertă grad unu! Bip! Bip!
Apare pe scenă un analizor de explorare subconștientă cu proiecție mentală pe ecran molecular care monitorizează starea de funcționare a sinapselor, numărul neuronilor activi… Alertă grad zero! Bip! Bip!… Tiiiiii…
Moderatorul anunță: – A clacat! Individ irecuperabil… definitiv transferat în lumea virtuală! Rebut social – fără hologramă! Din motive tehnice, reprezentația se reia peste jumătate de oră! Vă mulțumim pentru înțelegere!
Fleoșc! adică… punct!
Of!… M-am cam săturat de scris! Mă duc să mă plimb cu motorul. Am scris din patru pagini două… și ce elan aveam!… dar mai e timp, sunt tânăr, dă-l naibii de scenariu!
***
Azi e termenul. Ziua fatidică. Mă prezint cu scenariul de două pagini. Aștept la ușă. Îmi aud strigat numele. Intru. Comisia este reprezentată de o singură persoană. Ridic jobenul și fac o plecăciune.
– Jos masca paiață! spune Marele păpușar – șeful, examinându-mă… continuă: – Ți s-a cam rupt ața vieții, nu? Păi, cam așa se întâmplă când tragi sforile… tot cu gândul la joacă. Ia să-ți văd scenariul! Sunt cel mai aprig critic… alfa și omega! Ha! Ha! Te ha-ha-lesc, păpușă!
– Prea mărite șef, din “Pomul cunoașterii știițifice” mi-am croit scenariul după cum m-o dus capu’ meu de lemn. Nu l-am terminat! și cred că mi-am cioplit crucea… virtuală. Te rog izbăvește-mă, nu-mi mai da să scriu scenarii… fă-mă Om, că a ta e tehnologia și puterea. Amin!…  
– Lasă gargara Pinochio! Scenariul!
– Eu-Pinochio, clona după chipul și asemănarea ta! am dreptul la o ultimă dorință?
– Zî-i! – mustăcește șefu’-n barbă…
– Tată care-mi ești – Gepetto, dă-mi, te rog, alt motto și jur c-o să rescriu scenariul!
– Respins! Ho! Ho! Rămâne motto: “Liberu’ arbitru!” – valabil pentru toți.
– O bucățică de ață! Plizzz!
– He! He! He! Șchecher mai ești Pinochio… umbli cu subtilități, mă tratezi ca pe Dumnezeu!
– Păi nu ești tu tatăl nostru, al tuturor păpuşilor? Azi, știu că n-o să câștig marele premiu… n-o să devin un băiat adevărat, dar te rog, puţină aţică, lungeşte-mi viaţa că mi s-au cam lărgit legăturile pe la încheieturi…
Gepetto ia mosorul cu ață și începe să refacă păpușa. Cântă:
Mosorelul se-nvârtește…
(foarfeca): Țac! Țac! Țac!
Păpușa se șmecherește…
(foarfeca): Țac! Țac! Țac!
Toată ziua-i cu motorul
(foarfeca): Țac! Țac! Țac!
Și tăticu-i duce dorul
(foarfeca): Țac! Țac! Țac

– Gata Pinochio… Fugi la joacă! O să mă gândesc ce temă să-ți mai dau… mottoul rămâne la fel!… Heiii! Unde ai dispărut?