Oare ar fi o extindere a egocentrismului meu să cred că toată lumea este la fel de mortificată pe dinăuntru ca şi mine? Cu siguranţă, nu pare aşa… sau nu văd eu dincolo de aparenţe… sunt imparţită, între ceea ce experimentez direct şi ceea ce prelucrez la puterea a doua… din cărţi, dar care stiu că sunt selectate conform intereselor mele şi structurii mele…

 

Oare lumea mai speră, se bucură, minte, trăieste sau există din inerţie ca şi mine? Cum să mai îmi dau seama când primesc atâtea semnale contadictorii… pe de o parte… eu şi cu universul meu interior cu unica preocupare a monomanului de a-l accentua, de a –mi spori singuratatea, fantezia, anxietăţile şi de a mă rupe de tot ce e în afara mea… şi pe de altă parte, du-te-vino-ul al acestei lumi prea rapide, cu standardele ei fixe de empatie, de altruism, de reguli normative în care eu găsesc că e imposibil să  te exprimi autentic… dar ce inseamna autentic pt mine? Să strig, să urlu până la epuizare că mie nu îmi pasă mai mult dincolo de simpul reflex al socializarii pe care cu greu l-am redobândit… NU, NU ,,de lumi, şi de vieti şi de morţi mi-e totuna”, Da aşa simt, dar cum pun asta în forma potrivită, cum îmi arăt cinismul şi cum voi fi acceptată cu bagajul de jeg pe care l-am strâns în anii ăştia repetitivi, obsesivi, ruminativi şi cum voi fi percepută… cum îmi strig crezul, cum îmi strig durerea care m-a lasat mută şi indiferentă, surdă şi frigidă, oarbă şi egoistă …şi cine cred că o să-mi ridice statuie şi o sa-mi dea viză pe termen nelimitat pentru universul meu interior neprihănit de intruziuni pe care nu le inţeleg şi de care nu îmi pasă – violente şi distante, intruse şi excluse, egale şi ireale…

 

Stranii influențe,
violente și intruse;
distante si excluse;
egale și ireale…
cum vă transcend,
exprimând
durerea  și ruptura
ce m-a lasat pustiită;
mută și indiferentă;
surdă și frigidă;
oarbă și egoistă?
Cum strig,
cum din nou m-aprind
pentru un unanim accept,
pentru un pașaport definitiv,
dorit obsesiv către o (i)realitate,
descompusă din singurătate;
ruminativă și repetitivă,
invazivă și pervazivă…
Singura acceptată,
dorită si gustată
pentru o stea moartă,
a carei lumină – încă mângâie și alină;
tremură și infioară…
Cum, cum?
………………….
Actul e gata, catharsis-ul gata stins;
somnul aproape atins;
creația încheiată,
dar ideația
totuna cu beția
atrage și distrage;
împinge și străpunge
spre mult, mai mult.
Versuri și acorduri;
litere în inițiere.
Oare e gândire schizofrenă
în catren și rimă?
Cuvântul sustras,
gândul distras
în concept și abstract…
Mai mult, mai mult,
doar asta aud,
fum exud si asud.
Scriu si ascult
linistea in mut,
zgomotul din surd.
Inspirația,
halucinația
nevrotic
si haotic
dictează
și motiveaza
să depașesc,
să risc
insomnia
și mania.
Reverie în scriere
………………………….
Însă mă depărtez,
cugetul fixez
în formă și literă.
Trăirea piere,
obsesia apare.
Sunetul mă leagă,
lumina mă intrigă.
Nemișcată,
persist
și insist în
obsesia unui iamb
nocturn și absurd.
Sensul
evadează în
reversul ce
frizează
limita de urzeală
în miez de noapte,
în frica de șoapte
și de voci –
de atunci din zero cinci
nemaiauzite;
din octombrie
refuzând chirie
într-un gând bolnav,
plăpând.