Lacrimile şi poezia / Logică şi sens / Zeul timp / Neatinsă de lumină /

LACRIMILE ŞI POEZIA

Lacrimile şi poezia
Sînt supapa mea salvatoare.
Ştiu, voi fi pedepsită cîndva
de copacii pe care nu i-am iubit,
de păsările prea înalte să le ating,
de oamenii pe care nu i-am strîns în braţe,
de tot ce, fără ştirea mea, a fost viu.
O să fiu pedepsită, ştiu.

Voi fi pedepsită de-ntruchipări apoi
De legendarii zei din Olimp,
de cărţile necitite,
de peisajele ratate
sub scuza meschină : “N-am timp!”.

Voi fi pedepsită prin abandonare
prin indiferenţă şi frig
de fiinţa copleşitoare pe care
noapte de noapte o strig
dar numai pe tăcute, în gînd.

Izbăvită-pedepsită să plîng
la nesfîrşit.
Pedepsită să scriu
mici poeme de dragoste,
nedrepte poeme laşe
care nu mă ajută să fiu
care mă-nstrăinează de viaţă
printr-o tragică, mincinoasă consolare.

-Unde e viaţa? uit mereu să întreb.

Noaptea din suflet nu-şi poate găsi
un adjectiv în dicţionare.

Lacrimile şi poezia
nu vor fi niciodată
supapa mea salvatoare.

LOGICĂ ŞI SENS

Totul are logică şi sens
în univers.
Putem înţelege orice
putem studia pe îndelete
de ce bate inima, de ce zboară păsările,
ştim cu precizie de ce ne e sete
am ajuns pe lună –
pustia lună, ce deziluzie pentru poeţi!
am construit oraşe
ca să trăim mai bine
între patru pereţi.

Totul se poate explica ştiinţific
toate drumurile duc undeva
ziua şi noaptea se succed neobosit
pentru ca noi să putem exista.
Să putem învăţa,
noi, fiinţe necontenit gînditoare,
şi orice gînd creează ceva
care duce într-o direcţie oarecare.

Cînd nu mai avem argumente
apelăm la pseudoştiiţe, la ocultism, la magie,
dar tot explicăm
oricui vrea să ştie
cum, de ce,  în ce scop, din ce cauză-anume
sensul există în tot
chiar dacă îl dăm noi
şi universul nu se prea oboseşte.
Cîtă logică-n toate!
După cauză vine efect,
după viaţă doar moarte.
Şi totuşi o singură întrebare-aş avea:
de ce se duce naibii
teoria mea
cînd dragostea,
nemuritoarea dragoste
în ură fără margini se prefăcu?

Totul are logică şi sens
în univers
numai sufletul nu.

ZEUL TIMP

Un car de foc va tăia cerul în două
zeul  cel blond cu pletele-n vînt
reveni-va pe pămîntul torid.
Nu va recunoaşte decît
credincioasele piramide
ancorate semeţ în nisip.
Da, zeul timp se va ascunde-n noi
şi  în tine şi în mine
în omenirea toată
şi nu vom mai  fi decît timp
opacizaţi în adîncime
cu temperatura necauzal ridicată
şi dragostea – puţina pentru om
decît o imposibilă-ncercare
de-a fi în două locuri deodată

tu nu mă vezi  pe mine
îmi spui plângînd rîzînd
şi n-ai să mă mai vezi niciodată.

NEATINSĂ DE  LUMINĂ

Neatinsă sînt de lumină

doar aerul m-a mîngâiat cîndva.
Forma nu mi-o cunosc
ochii mei, cînd s-au născut
s-au oprit pe imaginea ta

statică şi covîrşitoare
pe un soclu înalt
şi niciodată ochii mei
nu s-au întîlnit
unul cu celălalt.

Deci lumea se rezumă la tine
în imensul spaţiu pustiu.
Tu ai un loc în timp
creat de mine.

-E asta o vină?

Sînt neatinsă de lumină
şi să mă fac văzută
nu ştiu.