La ce ţi-e bună poezia, melancolic visător
Şi atâtea versuri scrise, izvorâtoare dintr-un dor?
La ce bune vorbe calde, cuvinte rimând ca din cer,
Când în cufăr vechi de veacuri, zac neştiute şi-n mister?
De ce duci atâta-n spate şi tot înduri peste pământ
Poezia ce sculptează numai cuvântului mormânt?
De te-ai făuri vreodată din ale tale gânduri seci
Tu de mila ta ai plânge în boabe de suspine reci.
La ce bună ţi-e oglinda gândului celui mai curat?
Altul te-arată vederii pentru un ochi întunecat,
Luminat de-argintul lunii, stai ca în faţa unei porţi,
Iar melancolica visare cade-n coasa crudei morţi.
Astfel veşnic rătăci-vei printr-un labirint de gânduri
Mai bine-ai dormi un secol în sicriul cel de scânduri.
Amintiri de peste vremuri nu se-ndeamnă să vorbească
În cuvintele-asfinţite dintr-o limbă părintească.
Şi îţi vine mai degrabă a tăcea când lângă tine
Alţii schilodesc silabe printre vorbele străine,
Importând la mode calpe, ca o expunere de draci,
Poţi numai a poeziei manta în versuri să îmbraci,
Să ţi-o înfăşori pe umeri şi să treci ca o stafie
Printre feţe mâzgălite şi jucând în comedie.
Sunt ei oameni, au ei suflet, întrebi înc-o dată spre cer,
Sau păpuşi pe sfori legate, jucând cum tot alţii le cer?
Tu atunci te-ndepărtează, în întuneric tăinuit,
Mai bine să fii fantomă lumii lor mult prea chinuit
De programele străine care-s primite cu mult dor,
Melancolica visare să-ţi fie-ntre scânduri decor,
Că prelunga ta mantie, purtând sfintele istorii,
Lor deloc nu le e dragă, ci numai lungimea sforii…
Exilat în propria viaţă, cum fericit mai poţi să fii
Când în jurul tău bătrânii sfârşesc în palide stafii,
Iar copiii nu vor tată să te mai aibă ca străbun
Şi străinului regizor ca în hipnoză se supun?
La ce bun ca în seninuri şi printre versuri tu să arzi
Când chiar nimeni pe hârtie cu pana nu mai scrie azi?
Tu pe umeri du-ţi mantaua, tu ai vrut ca să se ştie
Şi credeai cu a ta minte că înfrângi o veşnicie
Într-o limbă din cuvinte ca o icoană-n mânăstiri,
Dar în fuga lor pe cale nu poţi măcar nici să respiri,
Nu mai văd în a lor goană fila ta îngălbenită
În străveche poezie cu-a ta ardere sfinţită.
Ţi-ai întemeiat credinţa pe un martiriu milenar,
Poţi să pleci de pe acuma, mantoul tău nu-i necesar.
La chemarea peste viaţă, la metafizicul apel,
Trebui tu, orice ai face, să te prezinţi cu toţi la fel.
Vor descoperi, desigur, pe sub măşti ca de făină,
Când în cerul plin de stele totul cade sub cortină,
Când legaţi n-or fi cu sfoară ca de un păpuşar învins
De dumnezeiasca mână care sfârşitul i-a întins.
Şi ştiinţa cea amară te adoarme spre visare,
Pentru că le-oi sta alături, fie mic şi fie mare,
În străfunduri ca de cosmos ei te vor înghiţi ca mort
Şi sub tot aceeaşi coasă tu eşti chemat să dărui ort,
Cu-a ta mantie de scrieri care doar pulbere va fi
Când un gând uitat prin lume poate cândva le va citi.
Nimic e egal cu totul şi multul e nimic mereu,
Până când în cer-s-atinse de mâinile lui Dumnezeu.
Într-un labirint de gânduri, iubirea numai ţi-a fost far
Şi pe-o aripă de înger găsi-vei calea către har.
……………………………………………………………………………
Dar când lumea de hârtie ca invadată e mereu
La ce bun cu o simţire s-o întunericesc şi eu?
Semne-n pulbere mai bine aş tot aşterne cu un băţ
Decât slove pe hârtie doar ca de ele să m-agăţ.
Şi de ce în mii cuvinte să mai încerc să mă îmbrac?
Mai degrabă m-aş desface ca frunzele vreunui copac
Şi m-aş scutura ca toamnă, la poezie îndemnând
Pe acela care trece melancolia-mbrăţişând.
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.