Dincolo de chipul său, oricine ar fi privit cu atenție și nu s-ar fi lăsat înșelat de aparența unei derutante severități, ar fi descoperit semnele unei vieți interioare pline de bogăția sentimentelor ce alcătuiau trăsături atât de bine conturate. Ochiul stâng acoperit cu petecul rotund de piele neagră arăta poate suficient de straniu pentru a îndepărta observații mai atente. În ciuda acestui fapt, ochiul rămas oferea feței bărbătești o lumină care părea să fie sporită de lipsa celuilalt ochi.

Judecătorul Sollini își pierduse ochiul stâng pe vremea când era copil. Un accident cu praștia îi lăsase puterea de a privi doar cu cel drept, cu toate suferințele ce decurgeau de aici. Cel ce privește cu un singur ochi e lipsit mai totdeauna de reliful pe care obiectele îl primesc, dar judecătorul Sollini nu află despre asta decât mai târziu, când, din cauza unei relative izolări prilejuite de accident, se înconjură de toate cărțile pe care le găsi în preajmă, tot așa cum din timpul acela ochiul lui drept nu se lăsă cuprins de dorințe de răzbunare, ci mai degrabă de dorința de a înțelege de ce i se întâmplase tocmai lui un asemenea necaz. Părinții îl duseseră de urgență la doctor, dar ochiul său stâng fu pierdut și  încercarea de a-l înlocui cu un ochi de sticlă nu avu succes. Se poate ca viitorul judecător Sollini, pe vremea aceea având numai doisprezece ani, să fi dorit în inima lui să arate pentru tot restul zilelor lui asemenea unui pirat sau să lase vederii celor din jur consecințele accidentului suferit. În ciuda acestei nefericite întâmplări, pe măsură ce copilul creștea, chipul îi suferi schimbări ale căror frământări le purtă în toți anii care au urmat. Lecturile lui se îndreptară către alegerea unei cariere în justiție, iar părinții, de acum bătrâni, încă păstrând amărăciunea urmărilor accidentului fiului, nu se opuseră.

Anii de liceu, apoi studenția îi desăvârșiră educația și judecătorul Sollini se întreba adeseori dacă ar fi putut să devină altceva fără această deosebită vedere cu un singur ochi, cel drept, pe care soarta i-o hărăzise. Urmărind înapoi destinele celorlalți colegi și prieteni, văzu cum ei se modelaseră sub destinele unor oameni obișnuiți, ale căror vieți păreau uneori adevărate còpii ale părinților lor. Numai cei care depășiseră bariera nevăzută a limitărilor modelelor moștenite putuseră căpăta curajul unor întreprinderi destul de aventuroase, dar pe care judecătorul Sollini le prețuia cel mai mult. Asta se întâmpla poate din nostalgia pe care o avea de a nu fi putut să se lase purtat de aripile frumoaselor vise ale copilăriei, frânte în inima lui odată cu accidentul care îi schimbase soarta.

 

Ar fi cu putință ca judecătorul Sollini să fi dorit să îndrepte o nedreptate pe care simțea că i-a făcut-o viața. Poate pentru asta alese cariera de judecător, dar înțelese în anii care urmară că dreptatea e un lucru atât de relativ încât orice încercare de a o cuprinde în coduri complicate de legi nu poate decât să îndepărteze și mai mult spiritul adevăratei dreptăți. Uneori nevăzută, ascunsă în mii de detalii care pot avea o importanță covârșitoare, dreptatea pe care judecătorul Sollini o percepea cu singurul său ochi, cel drept, era alcătuită asemenea unui tablou cât se poate de clar, o fotografie minuțioasă a realității faptelor pe care trebuia să le cântărească. Judecătorul Sollini făcea treaba asta nu numai din scaunul pe care ajunse să-l ocupe, ci clipă de clipă, zi și noapte.

Cu vremea, procesele pe care le judeca primiră sentințe cu adevărat contradictorii, dar care abia în timp lăsaseră să fie văzută adânca frământare a unei cântăriri deosebit de atente. Nimeni altul decât el singur cunoștea orele lungi și insomniile ce-l purtau în segmentul de realitate care-l primea în cadrul faptelor pe care le avea dinainte, în așa fel încât numai cuprinzându-se pe sine însuși în dosarul care părea sec, lipsit de viață în actele de hârtie pe care le conținea, judecătorul Sollini își forma ideea de dreptate complexă pe care apoi o aducea la lumină pentru toți. Cât de dureroase erau aceste realități știau doar el și cei care le alcătuiau, ca și cum ar fi fost doar biete jucării oarbe ale unor destine la fel de oarbe. Dreptatea judecătorului Sollini nu părea să fie din lumea aceasta, nu era nici pe departe nevăzătoare ca statuia legată la ochi care păstrază balanța dreptății în echilibru. Era darul pe care durerea învinsă i-l oferise, ca un semn al înclinării ei în fața celui ce se dovedise deasupra consecințelor imediate.

 

Timpul trecu și judecătorul Sollini deveni atât de prețuit încât cu greu se mai putea gândi cineva la ceea ce ar fi urmat după retragerea lui. Iar cei peste cincizeci de ani ai dreptății împărtășite lăsară mii de cazuri luminate de vederea singurului său ochi, tot așa cum aceiași ani așezară pe chipul său semnele unui patriarh înconjurat de lumina înțelepciunii atât de bine înțelese și împărțită celor din jur. O, da, știa bine judecătorul Sollini cum colegii magistrați se simțeau ei înșiși un fel de dumnezei, dar tot dânsul știa la fel de bine ce capcană periculoasă se deschidea așa înaintea lor. Știa că ei au doar doi ochi și îi era câteodată foarte milă de ei, dar colegii fugeau de el așa cum se spune că fuge diavolul de fumul de tămâie.

Dreptatea judecătorului Sollini era doar forma cunoașterii științei sufletului prin trăire. Un fel de dedublare a ființei îi îngăduia să fie în fiecare din cei ce alcătuiau cazul în speță. Unghiurile de vedere diferite, perspectivele fiecăruia, motivațiile și cauzele faptelor se dezvăluiau în toată splendoarea lor judecătorului Sollini. Efortul detașării de toate îi dăruia bucuria cuprinderii într-o folositoare oboseală și după fiecare caz rezolvat în acest fel ciudat se regăsea apoi mai puternic și mai bun, ca după un somn adânc. Somnul acesta vindeca posibile contaminări, dându-i siguranța că toți cei alături de care trăise cazul se lăsau la rândul lor purtați de un somn adânc al căror vis îl trăiau. Desprinderea de visul lor îi lăsa judecătorului o imensă milă și în fiecare caz descoperea cu uimire că există o singură formă de dreptate, aceea a dragostei. Restul erau simple detalii care se puteau învăța ani de zile prin școli. Nu acest adevăr simplu și curat.

 

În ciuda destinului său singuratic precum singurul său ochi, judecătorul Sollini își simțea întregită partea dreaptă a inimii. La bătrânețe, fără a se fi retras, era chemat numai pentru cazuri spectaculoase, greu de rezolvat. Întrebat cum reușea să le deslușească, judecătorul Sollini răspundea simplu: în baza singurei Legi adevărate scrisă în fiecare om: dragostea. Îi lăsa cu siguranță surprinși pe cei ce-l întrebaseră, dar ochiul lui (care nu putea fi înșelat) vedea în privirile lor înțelegerea încă nedesăvârșită a ceea ce în om e desăvârșit de Dumnezeu. Apoi, ca o consecință a acestei nedesăvârșiri, faptele decurgeau. Mai mult sau mai puțin grave, dar totdeauna posibil de rezolvat în lumina acestei simple și curate Legi. Singura care avea un singur articol: al iertării, dar nu al iertării lumii, ci a celei pe care vinovatul alegea s-o caute singur, trecând prin propriul său purgatoriu. Pentru că judecătorul Sollini doar arăta, parcă știind că nicio făptură omenească nu e dinainte pierdută, ci doar temporar rătăcitoare ori căzută. El reușea să cadă cu cel căzut, să rătăcească nevăzut alături de cel rătăcit. Altfel cum să poată împarți dreptate? Era ca și cum ar fi tras spre afară o lumină pusă într-un întuneric adânc, atât de adânc încât putea fi luat drept normalitate. Ca o trezire din somn, așa vedea ochiul singuratic al judecătorului Sollini și nimeni nu-i putea rezista, oricât de înrăit s-ar fi vrut a fi. Apropiații dumnealui, puțini dar pricepuți, înțeleseră de la o vreme că ochiul lipsă al judecătorului Sollini era un ochi interior. Se întrebau de ce judecătorul Sollini nu scria niciodată nimic, niciun cuvânt, o notiță, fără să știe că biblioteca lui de acasă nu conținea cărțile vreunei magice științe a dreptății, ci doar câteva volume de poezie. Judecătorul Sollini învăța adesea din ele mai mult decât din tomurile groase pe care le adăpostea biblioteca facultății de drept. Le citea cu drag seara, cu bătrâna lui pisică torcându-i pe genunchi. Se afunda apoi în cruda realitate a cazului pe care îl avea în vedere. În vederea lui singuratică, dar mult străbătătoare a nevăzutului.

Aflase cu inima senină că ochiul pierdut nu era o pedeapsă, ci numai un prilej, încă întrebându-se dacă o nedreptate aparentă nu e altceva decât o dreptate neînțeleasă, ascunsă vederii obișnuite a omului. Pentru că se întrebase de multe ori cine putea adormi conștiința omului în asemenea măsură încât el să fie incapabil să mai discearnă binele de rău. Ce ființă, care programator putea fi atât de puternic și totodată atât de bine ascuns? Judecătorul Sollini avea uneori intuiția că acest demon este bine și demult sădit în om, ca și cum ar fi pătruns pe o ușă uitată cândva descuiată. Ușa aceea e uitarea însăși, așa simți în adâncul sufletului său judecătorul Sollini, dar nu mărturisi nimănui lucrurile acestea.

 

Ar fi putut să fie un profesor minunat pentru tinerii studenți, dar nu se ocupase niciodată cu activitatea aceasta, poate din oarecare jenă. Știa bine micile răutăți pe care colegii lui le rosteau când nu era prin apropiere, mai ales cu privire la ochiul său singuratic. Dar toate acestea se întâmplaseră demult. Acum judecătorul primise dreptatea unei recunoașteri depline. Studenții nu aveau decât să studieze cazuistica rezolvată și s-ar fi putut lămuri că judecătorul Sollini deschisese de fapt o nouă cale. Bucuria lui de om bătrân era aceea că știa că nu mai poate fi întoarsă.

Înainte cu câteva zile de a-și simți sfârșitul, judecătorul Sollini mulțumi îndepărtatei pietre de praștie care îi stinsese un ochi. Apoi, cu puteri slăbite ale mâinii, dar cu puteri sporite de desăvârșirea sufletului său, scrise pe un bilet lăsat pe noptieră aceste cuvinte: ai atâta viață câtă dragoste ai. Degetele lui nu mai avură puterea să semneze acest testament.

Judecătorul Sollini nu mai este de mult judecător. E doar trupul unui gând cât se poate de rarefiat, plutind printre oameni. Încă este regretat chiar și de cei pe care a fost nevoit să-i condamne cândva la dreptatea singurului său ochi, cu o veșnică părere de rău că toți ceilalți aveau doi.