Pentru mine, Isus este omul perfect, adică desăvârşit. Omul din carne şi sânge care poate vedea totul în lumina spiritului lui divin. Omul eliberat de toate lanţurile uitării de sine şi care nu mai este purtat haotic prin tot felul de destine oarbe. Aşa se spune, destinul e orb. Nu, pentru Isus destinul nu mai există, soarta stăpânitoare peste cei care au uitat cine şi ce sunt este încheiată.

Isus este libertatea totală. Aceea care vede toate greşelile cu sau fără de voie, dar care poate ierta, vindeca şi înlătura toate consecinţele tocmai pentru că este libertate necondiţionată, nelimitată. Puterea lui divină este tocmai aceea de a se arăta, de a se dărui pe el pentru ca toţi ceilalţi să ştie. Să fie eliberaţi, iar lupta lor cu tot felul de himere să nu mai aducă răul în lume. Şi tocmai lupta să nu mai existe, asta neînsemnând neapărat şi prin consecinţă pacea. Pacea lui Isus este o stare de fiinţă pe care ne-o arată, dar fără a ne-o dărui. Însă în felul acesta magic ne face să ştim cu siguranţă că nu poate exista altceva, ci doar pacea ca natură dumnezeiască. Starea aceasta vine numai din dragostea fără nici un fel de condiţionări, de limite şi interpretări.

Isus, omul perfect, omul izvorâtor şi dăruitor de sine, omul desăvârşit al singurului viitor. Pentru că nici o putere de alt fel nu poate lua şi pângări ceea ce doar Dumnezeu a desăvârşit. Iar Isus este îndurerat tocmai de mila pe care o simte pentru cei care nu au aflat încă bucuria de a fi buni. Pentru ei, pentru cei deocamdată mai puţin buni, el este, el există şi doar lacrimile şi sângele lui pot spăla piedicile din calea lor. Sunt de fapt propriile lor gânduri, propriile urmări ale neştiinţei, dar şi ale uitărilor şi alegerilor, sunt propriile lanţuri ale limitării drumului sinelui lor. De aceea Isus vine la ei. Şi plânge cu ei, pentru ei. Iar ei, mai cu seamă aceia care ştiu ce înseamnă puterea, având puterea aici, îl crucifică. Atâta pot, deocamdată, fiind nedesăvârşiţi. Restul de oameni, fascinaţi de o asemenea prezenţă şi dragoste dumnezeiască, îl plâng.

Din omul acesta ideal, trimis pe lumea aceasta pentru noi de mult mai sus, de la Tatăl ceresc, au făcut o industrie şi o politică de alt fel. După două milenii, l-au acaparat şi l-au crucificat într-un mod nevăzut, cu intenţia de a stăpâni pe cei mulţi. Într-un mod foarte profitabil şi cu metode de o perfecţiune cum numai lumea aceasta poate permite. O ştiinţă plină de lumesc, cu toate regulile, poruncile şi mai ales cu pedepsele ei. Astea toate dau rezultate, cu siguranţă opuse eliberării interioare, dar întreţinând de fapt lupta. Şi aşa, omul perfect Isus devine o unealtă. Dar el vede, ştie, ascultă, poate schimba, poate vindeca şi iubi aşa cum puţini din lumea aceasta pot să înţeleagă, cu atât mai mult să trăiască.

Şi atunci când fructul durerilor se va pârgui, atunci când cele şapte miliarde de suflete vii în oameni acum vor fi gata să înţeleagă ravagiile fricii aduse de ceilalţi, cu voie, în vieţile lor, atunci totul va ieşi la lumină. Adevărul se va striga pe sine prin toţi. Iar cei care îl neagă, cei care vor să-l ascundă şi să-l folosească pentru putere asupra celorlalţi vor striga în nevăzut şi în neauzit. Nu vor mai avea supuşi, nu vor mai fi nici măcar percepuţi, vor deveni inapţi, incapabili pentru lucrarea lor de până acum. Vor striga, desigur, dar în deşertul inimilor lor goale.

O singură putere, aceea a schimbării drumului, le mai poate fi acceptată. Nu se va chema pocăinţă, aşa cum o predică de două mii de ani. Ci renaştere. Din carne şi din duh.

Memoria lui Isus este nesfârşită şi poartă toate durerile şi bucuriile naturii umane. Este cea mai de sus treaptă pe care un om poate ajunge, iar la picioarele scării vede cum se căznesc ceilalţi să urce, cum unii izbândesc, cum alţii cad. Şi cu toţii se văd unii pe alţii, cei care cad, cei care urcă, toţi trec de-a înaltul scării spre cer. De acolo, din cer, vin cu toţii, mii şi milioane de luminiţe mai mari sau mai mici din Tatăl ceresc. Un far vizibil de la mii de ani lumină există pentru ei, pentru toţi.

Este Isus. Omul perfect.

„Ecce homo” spunea Pilat, privindu-l pe Isus însângerat, lovit, biciuit, cu coroana de spini pe cap şi cu mantia stacojie ca sângele învelindu-i trupul de carne sfântă şi sfâşiată. Spunea aceste cuvinte pentru că ştia că el, guvernator în numele unui imperiu pământesc, este văzut de Isus până în fibra cea mai adâncă a sufletului, a sinelui său. Acolo Isus este guvernatorul divin, iar Pilat ştie că trebuie să fie văzut, că lui i-a fost dată această pedeapsă a clipei de străvedere. Nu îi vine a crede, nu poate şti cum, dar ştie. Nu se poate ascunde în faţa acestei lumini. Spune „ecce homo” pentru că vede în faţa lui un om cu adevărat Om, un model pe care nimeni nu-l va ajunge, dar care pentru asta există.

„Iată, oameni, ceea ce veţi fi !”, îi spune lui Pilat Lumina.

Şi Pilat se duce şi se spală pe mâini de un asemenea model uman prin divinul lui. Se spală pe mâini de privirile lui Isus, cel care l-a făcut să se vadă şi să vadă cum şi cât de greu greşeşte faţă de sinele lui divin. Dar în faţa unui atât de cosmic model, Pilat cade şi îşi spune că oricum nu va ajunge niciodată până la modelul din cer care i se arată, lovit şi umilit cum nimeni nu mai fusese, decât doar răufăcătorii. Pilat negociază cu sinea lui, vânzând-o, pierzând clipa atingerii şi dobândirii sufletului său. Oamenii care fac greşeala asta supremă o ştiu, o simt, o aud şi o văd prin acest „ecce homo”. Dar e mult mai comod să cazi, oricum nu vei ajunge la Omul Isus oricât te-ai strădui şi atunci ce rost are străduinţa când rezultatele nu se vor vedea niciodată? La fel ca în matematică, unde o tangentă la un grafic tinde să atingă graficul la infinit, la fel şi oamenii renunţă uşor în faţa infinitului arătat prin Isus. Astfel de oameni, dacă sunt suficient de puternici în renunţarea lor, ajung adevăraţi dictatori pentru că ştiu şi acceptă greşeala. Ajung s-o propovăduiască altora, prin dictatură şi forţă. Se pedepsesc pe ei pedepsindu-i pe alţii şi acei alţii pot fi milioane. Dar când dictatorilor li se iau supuşii, ei încetează de a mai exista şi stau paralizaţi în faţa sinelui lor. Sunt paralizaţi de ei înşişi, îşi simt propriul venin circulându-le prin toată fiinţa. Revin, cu siguranţă, dar vor fi supuşii unui alt dictator, primind ceea ce au dat.

„Ecce homo”, aud şi văd ei atunci, în clipa dureroasei singurătăţi a alegerii lor, cândva comode, între suflet şi ego.

Unii oameni se  trezesc parcă, stând întinşi pe pământ, cu faţa în sus, către cerul senin şi în lumina frumoasă a Soarelui. Se simt una cu lumina, una cu cerul albastru şi atunci Isus se bucură că se poate dărui pe sine astfel. Oamenii aceştia sunt aceia care ştiu că tânjirea neîncetată îi apropie, că undeva tangenta a atins cercul, cercul perfect şi unic al lui Isus, lărgit până la nesfârşire prin cei care îl ating.

„Iată-vă, Oameni!”, aud ei atunci. Sunt cei cu adevărat iluminaţi de libertatea totală a cerului, de orice atingere a oricărei dictaturi sau lovituri. Sunt cei unşi de lumină prin eforturile străduinţei lor grele, care merg mai departe în continuarea străduinţei lor, la nesfârşirea la care au ajuns până acum.

Sunt cei de neînvins. Pacea lor nu e pacea vreunei victorii, ci aceea a descoperirii. Uimirea lor este uimirea curată a copiilor.

„Iubiţi-vă duşmanii”, se zice că ar fi spus Isus. Poate, dar cred mai degrabă că vorbele astea le-au pus alţii în seama lui. Sigur este că duşmanii binelui chiar asta vor, să fie iubiţi de cei buni. Adică să devină şi aceştia răi. Să-i ajute la propovăduirea singurei lor ordini, adică la haos. Când treaba asta se face cu intenţie, cu plan gândit, atunci trebuie să faci ceea ce tot Isus spune: „Am venit să aduc sabia, nu pacea”.

A iubi pe cei ce te duşmănesc este un fel de participare la rău. Răul se supune doar lui. Niciodată nu are altă strategie, alt scop, decât a se opune binelui. Mereu pus pe treabă, gata să vadă ce e mai bun, pentru a strica. Pentru a zădărnici şi întârzia, pentru a aduce îndoială şi bănuieli negative. Într-un cuvânt pentru „a stinge Lumina”. A bloca. A dez-ordona. A de-natura. Şi aşa mai departe, dar numai relativ la lucrarea luminii. Răul ştie în adâncul lui că binele este acolo dintotdeauna, că nu are nevoie de negarea şi stricăciunile răului pentru a se face simţit, pentru a se pune în valoare. Binele este acolo, neclintit, oricând.

Prin absurd, dacă binele nu ar exista, răul s-ar nărui în el însuşi.  Isus ştie. Ştie că are toate puterile asupra răului, care se crede a fi cel mai puternic. Putere iluzorie, dar foarte dureroasă.

Să-ţi vinzi sufletul diavolului, cum se spune, este o imposibilitate. Sufletul este fragmentul de Dumnezeu pe care îl poartă orice fiinţă vie. Isus ni-l arată şi îl face astfel să existe. Apoi, totul este lumină şi nu mai este cu putinţă întunericul. Chiar dacă pentru unii el încă există, Isus ne dăruie puterea de a vedea prin el, prin toate întunecimile şi ceţurile înşelătoare.

Este vederea Iubirii, a puterii celei mai înalte. Este a tuturor, disponibilă şi nelimitată, necântărită, nevândută numai unora, după merite atribuite atât de absurd. Isus este iubirea ca  stare veşnică şi divină a sufletului. Nu este un bun material, ceva de vânzare. Dar poate materializa asemenea Tatălui, dintr-un gând, un întreg univers viu. Şi cât de mică ar fi sclipirea acelei luminiţe, ca a unui licurici în noaptea cea mai neagră, are toate puterile pe care răul nu le poate avea niciodată.

Puterea iubirii este aceea care naşte, care creează viaţă şi roteşte planetele universului. Este sursa, izvorul a toate, iar a râvni fără înţelegere la acest drept este sortit eşecului. Odată cu Isus apare întâi trăirea şi astfel înţelegerea. Este Legea cea mai nouă şi aproape uitată acum de către cei mai mulţi.

Trăirea aceasta e cea mai adevărată, nu se poate pierde şi este de neînvins. De neînvins pentru că ştie, vede, nu luptă, dar iartă tot din milă, nu din îngăduinţă. Îngăduinţa este căutată, dorită şi râvnită, dar a o acorda înseamnă a permite, iar a permite înseamnă a creşte. Acestea toate sunt înlocuite cu călăuzirea. Iar acei revoltaţi, cei care nu înţeleg, nu vor sau se opun sunt doar nişte întârziaţi. Îşi lungesc ei singuri drumul care nu poate duce decât la acest capăt luminos. Şi aceasta doar pentru a merge mereu mai departe. Cei odată ajunşi la acest capăt, la acest moment al Adevărului, merg mai departe, spre creştere, spre întregirea niciodată atinsă.

„Facă-se voia Ta!” Aceasta este ascultarea din interior, ascultarea voii adevărate, cereşti, a omului. A omului cosmic, eliberat de toate cele care îl leagă de carne, de foame şi de nevoile care îl dor. Durerea aceasta este necesară pentru că este aleasă. Este felul Tatălui de a se trăi pe Sine prin fiecare fiinţă. Doare, dar este doar trecere şi trezire, conştientizare a fiecărei clipe. Natura umană este împiedicată de ceea ce alte religii numesc iluzie, nu fără o doză de adevăr. Cât de îndelungată ar fi o durere umană, chiar cât o viaţă, este doar un strop în infintatea călătoriei cosmice. Durata ei, a iluziei durerii, este legată de uitarea omului, de distanţa care îl separă în timp şi spaţiu de locul de unde vine şi către care se îndreaptă aşa cum s-ar întoarce acasă după mult timp.

A fi uman în cea mai înaltă durere este cel mai greu lucru, iar Isus chiar asta ne arată. Nu îşi urăşte duşmanii, nu îşi condamnă călăii, ci iartă, luminează cu o atitudine care poate şoca. Uimeşte dincolo de limitele durerii umane, poate înfuria, poate stârni forţele răului până la atingerea limitelor lor. Pentru că răul este totdeauna limitat, mereu cu un pas în urma binelui, iar urmărirea aceasta secătuieşte pe cel ce o practică.

Oameni, alegeţi-vă voia voastră în deplină cunoaştere a ceea ce sunteţi, adică parte a Tatălui, spune Isus. Şi Tatăl vă va da asemenea unui părinte tot ceea ce e mai bun. Să nu aveţi nici o umbră de îndoială, de neîncredere sau frică. Sunteţi nemuritori prin luminiţa din voi, una cu Lumina cea mare.

Voia Tatălui este voia fiecărui om trezit în deplinătatea conştiinţei lui divine. Lucrul acesta se face prin simpla „imitare” a Tatălui în actul creator, de orice formă ar fi acesta, fie artă, fie o meserie, fie o vorbă sau fie un gând. Acest fel creator transformă deplin pe cel care îl face. Aşa cum brutarul îşi frământă făina şi aluatul pentru a plămădi pâinea, la fel se întâmplă şi cu acela care transformă ceea ce are la îndemână în altceva. Se schimbă pe sine, aflându-se, regăsindu-se după adâncirea în uitare, bucurându-se ca un copil de ceea ce găseşte. Starea asta este starea de Dumnezeu, aceea în care ne regăsim. Este asemenea unei alchimii divine, pentru că bucuria acestei creaţii este liantul care face pâinea noastră cea de toate zilele să fie mult mai gustoasă. Nu poartă oare pâinea aceasta Soarele şi lumina, apa ploii şi sevele pământului, adunate mai întâi în bob, apoi în făină şi purificate prin focul sacru al coacerii?

Poţi să nu ai nimic, aparent, dar ai întotdeauna cu tine forţa gândului tău. Forţa aceasta este forţa Cuvântului, aşa cum a fost la început. Chiar tăcut, gândul mişcă energiile universului aşa cum Tatăl a rotit roata cosmosului. Iar când este rostit un asemenea gând, iar mai apoi se continuă în faptă, cu intenţia clară a luminii acestei întreite puteri, se simte în toată splendoarea charisma lui Isus. Fericit este purtătorul acestei treimi, el îşi sfinţeşte sufletul prin iubire, mintea prin gând şi trupul prin faptă.

Isus înmulţeşte pâinile pentru cei înfometaţi. O face cu aceeaşi bucurie cu care vede cum se bucură cei flămânzi. Le arată de fapt ceea ce pot ei, asemenea lui. În felul acesta îi eliberează de dependenţa trupului şi a foamei, le arată bogăţia dăruirii naturii lui Dumnezeu doar pentru ei, liberi şi fericiţi cum erau în paradis. Pare o minune doar pentru cei care nu văd, pentru necunoscătorii puterilor Tatălui. Este o dezvăluire care îi înfurie pe cei bogaţi, puţinii care îi subjugă la foame pe cei mulţi.

Isus arată calea eliberării de dependenţa de cei mai lacomi, care nu îşi împart avuţia cu sărmanii. Minunea nu se mai repetă. Este un lucru rar şi plin de tâlc. Cu toţii putem privi în Soare, dar câţi putem suporta lumina lui doar cu ochii omeneşti? Pentru a vedea Soarele cu aceşti ochi, ne trebuiesc filtre optice, altfel am fi orbiţi. La fel a făcut Isus cu minunea înmulţirii pâinilor. Iată calea, ne spune, fiţi în Tatăl şi multe minuni ca acestea vi se vor da. Isus nu ia de la cei bogaţi, nu este justiţiarul, haiducul. El arată celor care pot primi şi înţelege cu uimirea copiilor. Isus devine astfel forţă şi sursă de forţă în acelaşi timp. Isus loveşte indirect în cei mai lacomi, ştie că aceştia îi vor fi cei mai mari duşmani şi îi vor aduce durerea răstignirii. Ştie că durerea pe care o va purta este cea mai mare, dar ştie fără nici o umbră de îndoială că este cea mai mare înălţare, aceea nesfârşită. De-a dreapta Tatălui.

Pentru că Isus arată tuturor că nu trupul este temelia vieţii, ci sufletul. El îşi lasă trupul chinuit şi ucis celor care se confundă numai cu carnea lor, lipsindu-le deocamdată parcă puterile sufletului. Marea taină a Învierii sale este dezvăluirea puterilor sufletului asupra morţii, înspăimântătoare pentru cei care şi-au uitat mult prea adânc locuinţa din cer, locul de origine stelară.

Toate pedepsele de pe lume asta fac, chinuiesc trupul. Chiar şi închisoarea face acest lucru, lipsindu-l pe cel condamnat de libertate de mişcare între oameni. De bunul cel mai de preţ al fiinţei umane, de libertate, de care Isus nu vorbeşte decât atunci când poate alătura libertăţii cuvântul Adevăr. Starea de adevăr, trăirea nu poate fi completă şi împlinită fără Adevăr. Şi implicit nici libertatea.

Adevărul este la fel de nesfârşit ca şi cunoaşterea, dar Tatăl are mereu grijă să trimtă mesageri ai Adevărului. Şi nu este nici o epocă istorică fără vreun astfel de trimis pentru dezvelirea adevărului, mai cu seamă în marile perioade de întuneric ale lumii.

„Cine are ochi de văzut, să vadă.” Cu toţii vedem, dar nu credem cu toţii. Iar Adevărul se arată peste tot. Numai oamenii îl neagă. Apoi îl batjocoresc şi în cele din urmă îl acceptă.

(va urma)