Eu am timp să aştept, tu, nu.

Grăbeşte-te atunci, te du.

Pe foaia de hârtie de pe birou se aşternuseră semne care mai de care mai ciudate. Inginerul se străduia să explice rezolvarea matematică a problemei şi se folosea pentru asta de creionul lung şi galben, cu un vârf foarte ascuţit. Mâna lui, cu degete lungi, aproape de aceeaşi culoare cu creionul, părea să primească un deget în plus şi în felul acesta şi puteri deosebite. Mişcarea creionului pe coala albă mă fascina, ca şi cum inginerul ar fi săvârşit un ritual. Aproape hipnotizat, vedeam lanţul de semne şi de litere greceşti vechi, matematica le dăduse o semnificaţie care mie îmi scăpa. Grafice care de care mai curbate în sistemul lor precis de axe. Puncte de încrucişare cu importanţa lor nemăsurată. Formule asemenea unor flori rare, cu o caligrafie fascinantă. O limbă cu semne tăcute şi simboluri încifrate. Un univers ale căror uşi se deschideau numai celor pregătiţi cu multă grijă. Mi se împăienjeneau privirile, ca şi cum sita aceea desenată din linii mai apăsate sau mai subţiri ar fi fost o adevărată plasă în care eram prins pe neaşteptate. Nu mă gândeam la problema inginerului, o uitasem de mult, dar simţeam că voi fi captat în universul desenat de matematica lui pe coala care nu mai era albă. Vorbea cu un glas domol, aşa ca şi cum şi-ar fi demonstrat lui însuşi ceea ce era de demonstrat. Dar eu îmi simţeam gândurile atrase de ţesătura de linii şi mi-am amintit atunci, deodată, pe nepătrunse căi, de fricile mele. Privirile îmi pătrunseseră în necunoscutul alcătuit lângă mine de omul ciudat care era inginer. Colegul şi prietenul meu. Părea un adevărat vrăjitor în momentele acelea.

Am cerut permisiunea să ies să fumez o ţigară. Inginerul mă privi din alte lumi, apoi îmi încuviinţă ieşirea cu mâna care păstra creionul. Rămase pe gânduri în faţa coalei lui şi prins în mrejele ţesăturii de simboluri. Am ieşit şi mai aveam încă în faţa ochilor plasa aceea de linii. Trebuia să îmi revin, inima îmi dădea semnele ei de panică. Fumul aromat al ţigării îmi dărui o transpiraţie rece a palmelor. Le priveam, palmele mele păreau că duc pe piele liniile celelalte, ale matematicii mele personale. Nu mă simţeam bine de loc şi urmarea discuţiei cu inginerul, deşi participam doar din politeţe, ascultându-l neatent la problema lui  tehnică, mă înfricoşa. Ce descuiase în mine însumi mâna subţire cu creionul ascuţit nu ştiam, dar teama era primul obstacol de trecut şi prima alarmă.

Seara, în faţa ferestrei deschise, încă vedeam în faţa ochilor foaia cu semne şi simboluri. Mi se părea că o pot roti, iar din aşezarea ei în alte poziţii, semnele şi liniile căpătau alte reguli, îndepărtându-se de matematica inginerului. Aveam de gând să urmăresc de exemplu curba fină de la graficul etapei a doua a demonstraţiei, dar aşezată culcat. Părea o suprafaţă vag conturată a unei ape. O apă lină şi cu valuri nesfârşite, curgând, tinzând poate către foaia albă. Aşezat acolo, seara, umbrele apusului colorau apele în albastru pe oceanul acela răsturnat din matematicile omeneşti. Soarele cobora încă în apele oceanului, iar eu mă scufundam în culoare ca într-o atmosferă nouă. Căutam, poate, rezolvarea acestei răsturnări al cărei autor deveneam. Poate mă găseam în faţa propriei mele enigme, a propriei matematici scrisă în liniile palmelor. Încă îmi simţeam bătăile de clopot ale inimii.

Din stânga mea se auzi şoapta unui peşte:

-Te aşteptam, omule cu inima clopot, spuse.

-Nu, nu îl crede, spuse celălalt peşte din dreapta mea.

Eram prins între cei doi peşti, la fel de mari şi argintii. Unul, cel din stânga, era îndreptat în aceeaşi direcţie cu mine, părând a mă însoţi pe linia graficului din apa aceea albastră. Celălalt, din dreapta, mergea înapoi, în aşa fel încât trebuia să se îndoaie atunci când îmi vorbea. Eu îi priveam pe rând şi ei mă mângâiau cu aripile lor înotătoare. Doar cel din dreapta mă cam zgâria, asemenea unui mic fulger, pe când cel din stânga mă alina apoi.

-Ai mult curaj, spuse cel stâng, dacă ai ajuns până aici.

-Ba te temi încă foarte tare, ha-ha, râse cel drept.

-Nu-l asculta, minte, ca întotdeauna, spuse stângul meu însoţitor. Aşa e el lăsat pe lume, să contrazică şi să strice, să înspăimânte şi să se îndoiască. Tu alege-mă pe mine, aşa cum ai făcut deja, urmând linia aceea de acolo. Îmi arătă cu aripioara lui liniile graficului de pe coala inginerului.

-N-ai să poţi scăpa de mine, nu-nu, dădu din cap dreptul, privind cumva peste umăr.

Înota alături, dar cu spatele înainte. Şi mă fulgera cu câte o săgeată ascuţită în coastă, dar liniştită imediat de peştele stâng. Mă gândeam că suntem doi la unul în direcţia acelui grafic. Mai mulţi.

-Doar ţi se pare, spuse dreptul de parcă mi-ar fi citit gândul.

Simţeam că plutirea agale în apa aceea mă ducea în adâncurile unde nu mai fusesem niciodată. Că va trebui să ajung acolo, asta îmi spunea clopotul inimii.

-Fratele meu are dreptate, mai spuse dreptul. Acolo, în fundul grotelor fricii ai ales să ajungi. Ce vei mai suferi, nici nu vreau să mă gândesc, adăugă, clătinându-şi corpul înotând invers.

Clopotul inimii mele bătu atât de puternic încât valurile se schimbară în furtună. Dar acolo, în adânc, furtuna lăsa doar curenţi puternici care mă purtară departe de cei doi peşti. Se întunecase apa şi noaptea ei mă cuprindea cu totul.

Inginerul îşi rostea la fel de calm demonstraţia lui. Eu mă simţeam doar un  ascultător necesar.

-Nemărginirea, da, asta este, zise deodată. N-o putem nici măcar imagina dincolo de frică. La fel ca dragostea, nu-i aşa?

Părea că se trezeşte şi mă vede dintr-o altă perspectivă decât a matematicii lui. Problema tehnică de la început se pierduse în reţeaua deasă de linii şi litere greceşti. Câte un punct îngroşat cu vârful creionului marca încrucişările curbelor şi axelor. Ochii inginerului, de un albastru deschis, îmi aminteau apele peştelui meu stâng.

-Miros urât ţigările dumitale, de ce nu le laşi?

Eram ruşinat că respiram alături de privirile senine ale omului de lângă mine.

-De frică. De slăbiciune. De… Dependenţă, am răspuns. Priveam coala aceea cu semnele ei încă fascinante. Nu îmi mai auzeam însă inima.

-Lasă, nu-i nimic, răspunse vocea inginerului. Hai acasă, e târziu.


În noaptea aceea am avut un coşmar. Numai crâmpeie de dureri şi senzaţii mai puteam păstra la trezire. Întunecări şi frig înfiorător, pustiu şi urlete de fiare sălbatice, valuri de sânge şi ceaţă cenuşie, flăcări şi gheare, vijelii de  războaie şi gloanţe sfâşiind carne de om. Mă lăsam golit de toate fulgerele astea ale memoriei coşmarului, simţeam că îmi e necesar, altfel inima mi-ar fi cedat. Nu aveam pe nimeni alături. Strângeam pleoapele şi imaginile ţâşneau ca săgeţi de fier înroşit împotriva ochilor mei. Trebuia, trebuia cu preţul dinţilor încleştaţi până la a plesni, să îndur, să suport, era trecerea cea mai grea. Vedeam în culorile sumbre şi lipsite de lumină frânturi din linia aceea a inginerului. Nu o puteam urma şi întreruperile erau cumplit de dureroase. Dar o regăseam mereu, se întregea în urma mea după fiecare pulsaţie dureroasă. Acolo, în adâncul meu cel mai ascuns ştiam cu o siguranţă de care nu mă credeam în stare că totul se va încheia. Că voi spăla cu clipa aceasta toate cele lăsate în adâncul oceanului, ale cărui porţi le deschisese inginerul cu semnele lui magice de pe coala care fusese odată albă. Mă simţeam ca un altfel de Prometeu, muşcat de colţii fricilor mele, ţintuit de creasta singurului munte zidit în abisul oceanelor de frică. Trebuia să mă smulg din lanţurile acelea, legate în adâncul cel mai îndepărtat. Aveam această putere, acum, ajutat de peştii pe care îi căutasem şi de vocea blândă a inginerului.

Totul nu a ţinut decât o fracţiune de timp. Când am putut deschide iar ochii, în stânga şi în dreapta mea pluteau cei doi peşti. Apa oceanului era blândă şi cel din dreapta înota acum cu capul înainte. Părea supărat.

-Nu sunt supărat, dar pe mine m-au făcut să merg invers şi voi doi aţi reuşit şi acum să mă întoarceţi. Nu vezi ce greu înot? Dar mă bucur că ai ajuns cu bine şi fratele meu nu va mai trebui să te vegheze. Acum ai putere asupra a toate, a reuşit tot el şi de data asta, mai spuse peştele drept, îmbufnat.

-Simte-te om, spuse cel stâng. Acum ştii cât timp şi câte vieţi ai ascuns în oceanul de aici toate cele trăite numai de tine. Numai omul acela ales, cu liniile lui, cu semnele lui, inginerul, ne-a fost alături. Ştia foarte bine ce face, înţelegi acum?

Simţeam că înţeleg. Liniile foii cândva albe şi acelea din palma mea. Apa întunecată, călătoria, coşmarul învins al uitării. Spaima de a fi fost mai singur decât primul om de pe lume, ştiind că nu e cu putinţă aşa ceva. Desprinderea de frică şi dobândirea puterilor lor, ale peştilor şi nu  numai ale lor. Ci şi zborul păsării şi bătaia cristalină de clopot a inimii. Puteam abia acum să îmi descopăr veşnicia, fără a mai fi înfricoşat. Abia acum trăiam eliberarea din plasa liniilor palmei, nesfârşirea. Eliberarea şi adevărata dragoste. La fel ca nemărginirea, care îmi şoptise odată, de mult, la ureche, pe vremea când eram doar un copil:

“Eu am timp să aştept, tu, nu.

Grăbeşte-te atunci, te du.”

Devenisem om.


(Unchiului meu, Ovidiu Popescu)