M. poseda o putere de neînţeles pentru toţi ceilalţi. Nu se putea înşela şi ştia ca nimeni altcineva să descopere orice urmă de minciună sau de înşelătorie. Nu înţelegeau ceilalţi cum de nu putea fi înşelată niciodată, de nimeni şi în nici un fel, fie că era vorba de lucruri mărunte, de bani, de sentimente sau alte afaceri. Ştia şi ea că nu se poate înşela asupra celor pe care îi avea în apropiere.  Ştia ca nimeni alta să recunoască deîndată orice umbră sau intenţie de minciună. M. îşi avea puterile închise în inelul pe care îl purta pe degetul mâinii ei stângi, un inel simplu de aur, îngust cât o verighetă şi având un diamant mic şi strălucitor, care nu depăşea lăţimea inelului. Părea a fi foarte vechi, un pic lustruit şi cu muchiile rotunjite, fusese fabricat de un meşter cu gust pentru formele simple şi pure, fără alte zorzoane complicate.

Şi numai ea, M., ştia cel mai bine să citească semnele tainice pe care inelul i le desluşea de fiecare dată fără greşeală atunci când avea alături o altă persoană, fie femeie, fie bărbat, fie tânăr sau mai puţin tânăr, fie bogat sau nu. Inelul se colora atunci foarte palid în nuanţe aproape imperceptibile de culori care se potriveau celuilalt, iar dacă M. privea diamantul cel mic într-un anumit fel, aşa ca lumina din metalul inelului să trecă prin piatra preţioasă, semnalul era şi mai clar, amplificat parcă de diamant, sau confirmat astfel.

Curcubeele cele mai bizare se perindaseră prin inelul cu diamant şi M. nu se înşelase niciodată, mai ales în privinţa tinerilor care îi făcuseră curte ani lungi, dar care nu urmăreau decât a se culca măcar o dată cu ea, aşa cum vor toţi bărbaţii.  Învăţase ea bine asta. Şi, deşi era prevenită de bunul ei tovarăş asupra intenţiilor ascunse ale tuturor, nu izbuti să capete alături, ca prieten, pe nimeni. Singurul ei prieten era inelul cu diamant, pe care odată cu trecerea anilor ajunsese a-l roti pe degetul ei de la mâna stângă, fără chiar a-l mai privi, dar pe care îi era câteodată teribil de ciudă fără a şti prea bine de ce. Din cauza lui poate că rămăsese ea singură pe când toate celelalte fete de vârsta ei aveau deja soţi, familii şi copii, din cauza lui avea bani mulţi, pe care îi ţinea numai în banca aceea, asupra căreia inelul se colorase cel mai puţin a înşelăciune. Apoi nici rudele nu o mai căutau pentru că i se dăduse o poreclă nu tocmai plăcută şi pe care ea o aflase tot cu ajutorul prietenului ei cel mai bun.

Se dusese vorba despre harul ei, aşa i se spunea acum, dar nimeni nu ştia secretul inelului, iar M. îl păstra cu sfinţenie numai pentru ea. A fost solicitată de câteva ori la soluţionarea unor anchete ale poliţiei şi rezultatele au fost peste aşteptări, mai ales că ancheta consta în depistarea unui vinovat real dintre foarte mulţi suspecţi care se contraziceau teribil unii pe alţii în declaraţii. Dar aceste servicii, deşi asupra lor se păstra o discreţie absolută din partea poliţiei, nu făcură decât să-i rotunjească şi mai mult contul din acea bancă a ei, dar atât.

Anii trecură şi M. se trezi într-o bună dimineaţă de primăvară cu sentimentul că îmbătrâneşte, semnele de pe faţa ei n-o înşelau şi se simţi inutilă, singură şi tristă, chiar apăsată de acest secret al inelului ei cu diamant. Ar fi dorit să îl dea cuiva împrumut, curioasă fiind dacă puterile lui se vor păstra, ar fi vrut să afle multe, dar asta ar fi însemnat mărturisirea secretului şi aşa ceva nu era cu putinţă.

Şi totuşi o soluţie i se ivi pe neaşteptate în minte, avea să lase inelul într-o mică poşetă, va merge undeva şi va spune o minciunică  şi apoi va verifica dacă inelul se manifestă la fel scos de pe deget, da, chiar aşa va face, era simplu. Da, dar unde se putea  duce ea, odată ce devenise atât de cunoscută încât o ocoleau cu toţii ? Nu avea importanţă. Va pleca departe cu un tren, va găsi o cafenea şi acolo va intra în vorbă cu un necunoscut şi îi va spune o poveste fantastică, în care fiecare vorbă o să fie minciună, apoi va fugi la toaleta doamnelor, va scoate inelul, îl va privi şi aşa va şti dacă scos din deget inelul mai avea aceeaşi putere şi mai ales asupra propriilor ei minciuni.

M. plecă spre gară, luă un bilet de clasa I spre un alt oraş, cu inelul scos de pe degetul ei, pus bine în poşeta cea fină de damă. Încă simţea pe deget o senzaţie ciudată, ca şi cum inelul ar fi fost tot acolo, ba chiar se trezi că ar fi vrut să-l răsucească pe deget, dar gestul rămase doar o intenţie. Trenul mergea foarte repede, iar ea nu mai fusese de mulţi ani pe un drum atât de lung. Privea peisajul care i se perinda prin faţa ochilor şi era surprinsă de casele cele noi, de pădurile dese de copaci mari şi bătrâni, simţea atunci aerul curat pe fereastra deschisă pe jumătate, curentul i-ar fi putut face rău, apoi trenul avea banchetele noi şi totul era curat şi îngrijit, aşa că fiind ocupată cu atâtea detalii noi, M. nu se mai gândi la inelul ei.

Se aşeză liniştită pe locul ei, închise ochii şi în legănarea plăcută a vagonului i se făcu un pic somn. Apoi i se păru deodată că vede îşi inelul colorându-se în culoarea aceea pe care o cunoştea ca fiind a minciunii celei mari, o văzuse doar de vreo două-trei ori, dar era sigură că nu se înşeală. Inima începu să-i bată cu putere, uită de planul ei cu celălalt oraş, ieşi în fugă pe culoar şi se închise în toaleta doamnelor şi privi inelul. Avea cu adevărat culoarea aceea şi M. se înspăimântă de-a binelea. Inelul o privea prin ochiul lui cu diamant şi culoarea lui era aceea a morţii. Asta vedea şi ştiu atunci că ea însăşi, posesoare a acestui inel acum parcă blestemat, făcuse faţă de ea însăşi cea mai mare minciună, uitase să trăiască aşa cum toate fetele şi prietenele ei o făcuseră, uitase să fie femeie cu toate riscurile şi frumuseţea bucuriilor şi durerilor vieţii. Se pusese la adăpost cu acest inel pe degetul ei şi în palmele ei se aflase mereu doar adevărul celorlalţi. Dar pe ea o condamnase la a nu-şi trăi propriul ei adevăr.

Izbucni într-un plâns nervos, cu hohote dureroase, apoi  deschise geamul cel mic al cabinei de toaletă şi din goana trenului aruncă inelul cu toată puterea ei, departe de tot. Se sprijini pe marginea ferestrei şi aerul rece o lovi peste faţă, respiră adânc, se simţi ca şi cum ar fi fost prima ei respiraţie adevărată şi încet-încet îşi veni în fire, se şterse la ochi, se duse înapoi în compartimentul ei şi se aşeză.

Acum aflase.