Mi se întâmplă mai cu seamă seara, atunci când trag cele două perdele ale ferestrei mele, una din stânga şi una din dreapta, asemenea unei cortine de teatru, să am senzaţia că s-a încheiat încă un act al unei piese trăite (sau jucate) chiar de mine. Probabil că în acest rol am reuşit şi în ziua care tocmai s-a terminat să nu mă sinucid, deşi ziua poate că a fost aşa, cu toate cântecele triste ca un adevărat blues american care se cere înecat în pahar. La fel şi culorile zilei poate au fost toate gri şi poate că şi oamenii au părut a fi cu toţii trişti…  Aşa e câteodată, iar eu, naiv cum m-am lăsat a fi pe lumea asta, încă mai cred că a fost doar un act al piesei. Un rol. Cineva mi-a fost desigur regizor, aşa cred. Nu-l cunosc, însă mi-l închipui a fi un copac frumos, înalt şi drept şi cu o coroană bogată, viguroasă, asta pentru că mie mi-a dat (printr-un contrast neştiut) rolul celui slab la trup, dar puternic poate în alte feluri. Regizorul ăsta al personajului meu simt că mă iubeşte, aşa cum numai un regizor îşi poate iubi actorii, copiii lui, altfel piesa n-ar avea suflet şi ar fi ca una din zilele acelea cu numai culori gri şi cântece triste ca un blues… El, regizorul meu-copac, are şi el deasupra un alt regizor, aşa simt, pentru că e necesar. Regizorul regizorului meu este cu siguranţă Soarele. Iar el, copacul-regizor, are şi el rolul lui în altă piesă, eu fiind piesă în piesa lui şi personaj al personajelor lui.

Aşa ca în “Hamlet”, pentru aflarea adevărului…

Pare ciudat, dar aşa este. Ar putea fi altfel, poate chiar este uneori, atunci când trag perdelele în aşa fel încât lumina Soarelui să pătrundă în odaia/scena în care eu aş putea să joc sau să trăiesc o frântură din piesa cea mare sub privirile îngăduitoare şi îndrumătoare ale copacului…  Atunci, în lumina aceea curată a Soarelui–regizor, mai ales dacă e dimineaţă, mi se pare că sunt fratele Copacului, al copacilor şi al pădurii, aşa cum fiind uneori între oameni mi se pare că sunt fratele lor… Pisica mea cea mică (tot o fiinţă a Soarelui şi ea, nu a mea) mă priveşte şi ea ciudat în momentele astea rare, de iluminare (solară, nu în sensul acela ştiut),  de parcă m-ar face să mă simt şi eu regizor. Mie însă nu-mi place asta. Mă întreb dacă regizorul cel mare, Soarele, e mulţumit de jocul meu în piesa piesei copacului, dar nu prea mă pot apropia de el. E puţin cam prea sus pentru mine, însă cred că nici nu-i pasă. El, de acolo, de sus, se dăruie pe sine în lumină şi căldură şi viaţă şi dragoste, egal şi bun tuturor actorilor… Iar ei, actorii (cei mai mari mincinoşi, între noi fie vorba), îşi joacă piesa lor… Poate nici nu ştiu că piesa lor e scrisă cu lumina Soarelui, la fel ca piesa copacilor şi a pisicilor şi a gâzelor…

Mi-a fost mie permis să mă simt actor în piesa copacilor ? Poate că da, asta mă bucură, pentru că m-a ajutat să fiu mai copac decât personajul meu şi să-mi trăiesc Soarele şi astfel.  Mă simt mai deplin aşa, înţelegând adevărul că totul are un sens în adevărata lumină a regizorului nostru comun, Soarele…

Frăţia copacilor în lumină.

. . . . . .

…amintirile din America mă fac să mă simt obosit după scris, asta consumă energia, dar probabil că mai am încă destulă pentru ce există neexprimat în mine. Starea de “facere” a zilelor de dinainte, lipsa oricărei dorinţe, eliberarea de cenuşiu şi trist… Nu înapoi, ci înainte… Blues-ul, starea de blues. Cătăline, de ce te-ai dus acolo ? Aveai probabil nevoie  de alt nivel al Ierarhiei, mai aproape de regizor, parte din el… Mulţumesc, prietene…

(Pentru Cătălin)