nu îmi pasă de oamenii care
îmi îndeasă pumnul în gură. Pumnul e al lor,  dar gura e a mea. pot să urlu înfundat în mine pot
să strig cât vreau, ce vreau,
când vreau
pot face merele verzi să-ngălbenească
ei tot or obosi
cândva pumnul inert
va desprinde din mine ura aceea parfumată
cu mentă vie o să se înalțe ca un abur sus, cât mai sus încă
există un Dumnezeu pe care-l confundăm adeseori cu moș crăciun
cerându-i darul cel mai
frumos ambalat. nu-l știi până nu
îl desfaci de fundele înroșite . hârtie strălucită îți dă
mereu și tu nu încetezi să ceri mult, tot mai mult.
dorințele sunt multe, nesfârșite.
visele se dau pe sub mâinile pline de
negi, buboase.

trec pe cealaltă parte a străzii, casele
subterane au geamuri piticite și locatarii nu
mi-au văzut vreodată chipul
mi-l cunoc doar după sunetul metalic al sandalelor albastre cu blacheuri.
se-anunță unii pe alții, în sistemul domino, bătând puternic
pereții subțiați de bătrânețe.
-iar se preumblă prin cimitire femeia cu pulpele subțiri și
inima ferecată în steaua cea de mare cea  ucisă în glasul
surd al scoicilor pustii de pe faleza necunoscută picioarelor de califari.
aud glasul lor nesigur sau mi se pare că-l aud. oricum eu
visez cel mai mult din fortul ăsta blestemat mi se percep atâtea taxe, împing
umărul somnambulului cu gene lungi:
-hai, du-te dracului de-aici!
cine ți-a zis că vindec nebunia?
eu fac ce vreau, când vreau și unde
vreau…m-am săturat de preconcepții,
îmi perii cuvintele cu peria de sârmă
și vreau să mor , să cresc în fiecare cât
de puțin mizez pe încă un bocanc în
gură,
firul de sânge mi se-ncheagă pe bărbie ca un
îndemn la fericire.
ei, da, am să fiu veselă atunci ca Ioana d`Arc pe rugul încins a noua oară.

***
printre ruine, oameni absurzi, schimonosindu-și fețele în rânjet,pozau în îngeri fără aripi
completând colecția de primăvară/vară a
unui cioclu zdrențăros.
Să cresc în fiecare