/ Eu nu /

Vine Cezar. Cu  mâna întinsă şi nişte bani strânşi între degete, să nu-i şifoneze! Nu se mai gândeşte că are case şi de-a dreapta, şi de-a stânga sa. Vine să piardă o clipă de singurătate şi să-l şterg de pe caietul de durere.

– Cine-i? întreb, prefăcut, auzindu-i ciocănitul în uşă.

– Un… beţiv! Aşa mă numesc io! Acuma să mă treci iar pă caiet: poc! Iar eu, tot aşa, o să viu să plătesc: poc! Mi-a zis mămucili (aşa-i zic io muierii): « Du-te, duu-te! – şi a făcut cu mâna-nspre bar – duu-te draculi! » Cu ce foc râdeaţi ieri, că mi-aţi speriat căţelu? Când am văzut atâtea limuzini la poartî, mi-am zis: « Hait, cenaclu! » Parcă i-ai adunat cu magnetu pă toţi! Stau şi mă-ntreb di undi vă vini să scriiţi, că mie nu-mi vini diloc?!

– Culeg şi eu, din “mucegaiuri şi noroi” perlele sufletelor dumneavoastră…

–  Aaa, matali te iei di pă noi?! Da’, când vini câti unu cu… facirea şi dregirea?! Dac-aş avea cu cini vorbi, mi-aş da şi io drumu la vorbi frumoasi… Dar bibilica asta a mea n-aş putea s-o ţiu pă aşa ceva.  A vinit cândva, la canal, unu… Păunescu şi ne-a recitat nişti poezii di aproapi că nu mai ştiam să ţiu cheia în mânî. Că am fost mecanic la viaţî. N-am apucat să-i văz bini faţa că stătea cu capu-n vecinu meu. Eh, am îmbătrânit cu totu. Dac-o vrea Dumnezeu să mă mai ţie fun an-doi, treaba Lui, după mini poat’ să mă ia ş-acu! Vreau să mă las di ţigari şi nu pot. Măi, şi am o vreri-n mini ce n-a văzut pământu! Da’… cini erau, că nu i-am mai văzut? Spre sfârşitilea, ăla din capu mesii a zis “Imi pari bini că l-am cunoscut pă el!” Si te-a arătat cu degitu… Oari am tramvaoa acoalia? (bicicleta – n.a.) Nu?  Trebuie să caut pânî disearî o pietricicî di-aia rotunda, baltac i să zici, s-o punî sub burtî. Să apasî pă ia şi-i mai ia din dureri… Mă invidiazî femia că di ce Dumnezeu a-mbolnăvit-o şi pă mini m-a lăsat? Dacî n-a luat o basculantî di bicarbonati, n-a luat nimica!

Intră Desculţul şi Nicu Hoţu şi-ncep să vorbească aprins despre boli şi spitale.

Afară e-o–năbuşeală insuporabilă şi m-aşez la fereastră. Simt o oboseală cumplită. Imi place să privesc cerul cu dorinţa ascunsă de a-L simţi pe Dumnezeu pe-acolo. Am nevoie tot mai mult de o Perfecţiune şi doar a Lui mi se potriveşte. Câteodată mi se pare c-o găsesc în bobocii trandafirului ce se-nroşesc de fiecare dată sub buzele mele sau se leagănă fără vânt…

Stau la gemuleţul meu şi trec cu gândurile în zbor, de-a roata. Un vântişor se iscă şi-mi răcoreşte  buzele şi ochii ce mocnesc în spuza unor litere indiferente. După ce un cuib de hoţi m-a prădat. Intâi şi-au făcut calea dupa apă citindu- mă că ofer cu drag apă celor însetaţi – încă îmi place să cred că mă vor iubi într-o zi.  Naivul de mine. bănuiam că e uşor să faci răul, că e suficient să vrei!  Aseară, în toiul nopţii, am ajuns la casa lor (sforăiau de mama focului), dar n-am fost în stare să hârjâi băţul de chibrit pe scăpărici.

Dă-i încolo de hoţi – nişte nefericiţi! Indiferenţa începe să pună stăpânire pe mine. Am asistat azi la  bătaia dintre doi ţânci şi nu m-am băgat. Chiar mă bucuram! « Aşa, tată, îi îndemnam în gând, ăsta-i drumul, bateţi-vă tare! » E nevoie ca oamenii buni să acumuleze şi ceva răutate pentru a face faţă răului. Altfel nu au inima aia să aprindă băţul de chibrit! S-au oprit maşinile din trafic şi au coborât şoferii de i-au despărţit.

Stau la gemuleţul meu  şi mă-nvârt indiferent cu gândurile pe deasupra marginii oraşului.  Şi văd cerul! Si mă opresc în faţa lui, ca în faţa unei icoane. « Ce vrei să-mi spui? » îl întreb. Ca la un semn norii încep să se mişte rapid. Cei albi îi tabără pe cei închişi. O pată ia forma unui chip de femeie râzând apoi devine craniu şi iar femeie cu gura până la urechi. in faţa albului ce atacă nemilos. Rarefiindu-se mi-arată un chip de copil. Poate era unul dintre cei care s-au bătut, Poate Iisus. Imaginile se derulează ca nişte diapozitive alb-negru, şi aproape că aud clic după clic. Fiinţa îmi intră intr-un fel de transă, parcă sunt absorbit de cer şi ochii mi se zbat să iasă, simt o vibraţie necunoscută, Doar o senzaţie de fericire mă cuprinde, ca şi cum în braţe aş fi. Înteleg în încremenire de ce nimeni nu vrea să se mai întoarcă din nefiinţă. Si mă întreb de ce nu mai sunt oameni ca Iisus? (Ca atitudine, nu ca făcător de minuni). Mi-e teamă că mlţi Îl iubesc din interes, pentru că are putere, nicidecum ca pe un părinte căruia-i poţi mărturisi bucuria şi ceea ce-ţi frige inima. După care să mergi mai departe. Fie că eşti înhămat sau ţii de coarnele plugului, fie că aduni cuvinte şi le iei cu pumnul de le arunci de şapte ori spre ceruri, fie că-nfrunţi clipele singurătăţii cu seninătate aşteptând o mână dar care să nu-ţi ceară, ci  să–ţi fie aproape.  Cum aşteaptă, în zadar, Cezar.

Stau la gemuleţul meu şi observ cum cerul  rostogoleşte în vălătucii înfuriaţi un alt chip ce mi se pare familiar, dar nu ştiu de unde să-l iau. Ca pe Dumnezeu – gândul cel mai sincer, ce se face vis şi pâine, care vindecă şi linişteşte cu somnul. Dumnezeu este câteodată ceva foarte simplu…

Un copil se opreşte în dreptul geamului şi mă-ntreabă: « Vreţi cireşe? M-a invitat un nene să le culeg din cireş! »

…Dumnezeu este câteodată ceva atat de simplu, precum copilul acesta care trece pe drum şi te îmbie cu cireşe. De ce nu vrea orice om să fie bun ca Dumnezeu?

Cerul s-a întunecat brusc şi merg să aprind lumina. Inăuntru, aceeaşi oameni şi acelaşi năduf al umilinţei trăirii de azi pe mâine… In câteva secunde începe o răpăială pe case şi tunete în depărtare. Pe cer clipoceşte lumina unui fulger, ţâşnit paralel cu latura mică a crucii. Fulger – Săgeată de foc. După câteva secunde se aude o trăsnitură, parcă au explodat toate casele din jur. Nicu Hoţu se ridică speriat de pe scaun şi fuge lângă sobă. Apoi ne cere mâinile să i le lipim pe frunte pentru a ne convinge că e tăiat de ape.  « Aoleo! zice – nu mai pot, m-a corentat! » Se hotărăşte să fugă la casa lui, şi-mi spune: «  Mutţumesc, dacă nu erai acia, ne luai cu făraşu. Credinţa dumitale ne-a salvat! »

Si… rămân mut. Străbătut de un gând mă întorc la  bucaţica mea de cer să revăd chipul acela: dacă era al meu şi eu am fost cel care a dat cumplitul trăsnet? Dacă Dumnezeu mi-a dat, cum i-am cerut, puterea Lui pentru o clipă?  Dar eu nu am fost pregătit s-o primesc. Si, Doamne, ce să fac eu cu Fulgerul, unde să-l înfig, când, vezi şi Tu, nu sunt în stare s-aprind un banal băţ de chibrit?  Nu, eu nu pot să trec prin om oricât ar fi de rău, cum nici Tu n-ai putut când Musolini te-a somat cândva. Apoi… nici nu merit atâta mărire !»

Nu poate fi adevărat. Dau fuga la oglindă să mă văd. Şi mă sperii cumplit: în ochi nu mai am alb, ci… roşu!

Inţelegeţi fiecare ce vreţi, eu mă opresc aici.