povestea scoicilor

* Scoica I

Primele flori au străpuns deja pământul ud. Păşesc cu atenţie printre firele albe. Nu vreau să le strivesc. Paşii mei nu pot din păcate să împrumute atingerea caldă a lutului. Urmele se imprimă adânc, printre rândurile albe, adâncind iazuri de picături. Natura freamătă în timp ce soarele crud îşi aruncă razele binefăcătoare din spatele cortinei de nori. Rămăşiţele nopţii se dizolvă în crepuscului dilatant…

 

după orizont –

anunţând primăvara,

soarele roşu

 

Câmpul pare să se întindă la nesfârşit. În lumina abia născută din noapte, contururile sunt vagi. Nu îmi dau seama unde sunt cu exactitate. Pădurea se profilează în zare, impunătoare, ca un zid impenetrabil. Verdele crud al frunzelor mă duce cu gândul la imensitatea stepelor. Între copaci se ascund atâtea şi atâtea lumi paradisiace. Mă îndrept ca hipnotizat spre pădure.

 

încă o dată

pădurea înflorită –

ca primăvara

 

Văd deodată o strălucire aparte. Mă apropii şi culeg din brazda afânată o scoică. Nu îmi pot explica cum a ajuns aici, în mijlocul câmpului, la o distanţă atât de mare de ocean. Şi totuşi, nu contează. Strâng în mână cochilia. Stropii reci mă înfioară. Nu mai are rost să merg mai departe. Nicio pădure, nicio imagine grandioasă nu va putea să concureze cu simplitatea răcoroasă a scoicii…

 

 

* Scoica II

 

Nisipul pare să fiarbă sub picioarele mele. Plaja se întinde vibrant ademenind parcă marea în capcana aridă. Valurile albe se sparg de ţărm, adâncindu-se în picăturile de aur, nu înainte de a-mi mângâia picioarele. Plaja se luptă cu marea, contrariile se întrepătrund iar viaţa nu are decât de câştigat. Cei trei pescăruşi care plutesc fără să facă niciun zgomot deasupra imensităţii ştiu asta cel mai bine…

 

marea albastră,

plaja arsă de soare –

un dans de vară

 

Norii desenează castele pe cer, colorând adâncurile. Lumile se întâlnesc şi se oglindesc una-ntr-alta. Păşesc încet, înconjurat de spumă. Marea vrea să mă primească, mă îmbie parcă să păşesc în mijlocul tăvălugului. Aş vrea să pot cunoaşte imensitatea, aş vrea să pot ajunge la linia apăsată a orizontului… Trebuie să învăţ însă să mă mulţumesc cu aceste clipe speciale în care apa nesfârşită se joacă paşnic printre degetele mele…

 

ocean şi plajă,

întâlnire caldă –

martor doar soarele

 

Vara pare să se nască pe acest ţărm îndepărtat… Nisipul se întoarce în mare, apa îl aruncă din nou pe ţărm, ciclul nu se termină niciodată. Simt cum întreaga lume pare să se oprească în acest punct, în acest colţ ferit de umbra tot mai mare a omului. Sunt singur, în faţa valurilor înspumate, am la picioare doar nisipul fin, care nu se grăbeşte niciodată. O scoică mă atinge purtată de valuri, zâmbindu-mi parcă din albul ei… Avem tot timpul din lume… O iau în palmă şi o privesc în lumina albastră… Aşa am învăţat eu să zbor…

 

 

* Scoica III

 

Printre ramurile îngălbenite ultimele raze strălucesc roşu aprins. Calc încet, îmi măsor paşii, atent la foşnetul melancolic al frunzelor. Şoseaua se topeşte parcă între dealuri, iar covorul ofilit mă conduce spre casă. Păşesc moale, am toate simţurile ascuţite, vreau să simt fiecare fior al anotimpului care se apropie de sfârşit. Moartea se va concretiza până la urmă în naştere, iar culorile vii ale acestui asfinţit nu fac decât să sublinieze asta.

 

în miez de toamnă –

strada plină de frunze

parcă zâmbeşte

 

Mă întâlnesc cu un om. Nu ştiu exact cine este, îl cunosc, însă chipul lui nu îmi spune acum nimic. Cu toate astea, îi intind mâna cu cea mai mare căldură. El nu spune nimic, priveşte ca şi mine copacii care îşi cântă ultima simfonie, pregătindu-se de iarnă. Frunzele par să alunece cu uşurinţă, fără remuşcări, ştiind că nu fac decât să pregătească locul pentru zăpada moale…

 

în prag de iarnă –

cad ultimele frunze

anunţând fulgii

 

Omul nu spune nimic. Continuă să privească parcă în gol. Văd însă cum sufletul lui pare să se umple de seninătatea naturii, de aerul tare şi rece al firescului. Îl invidiez. De multe ori mi-am dorit să am o asemenea capacitate. Şi totuşi, paradoxal, este atât de greu să ştii să te bucuri… Îmi întinde mână, lăsându-mi în palmă un pacheţel, învelit în hârtie roşie. Nu îl voi deschide acum. Încă admir apusul soarelui. Aerul tare îmi şficuie obrajii… Scoica pe care o ţin strâns în mâna stângă mai poate aştepta…

 

 

* Scoica IV

 

Albul a curpins totul. Răcoarea invadează trupurile, iar copacii au fost acoperiţi de fulgi de gheaţă. Urmele paşilor mei se afundă în câmpul metamorfozat. Nu mai recunosc împrejurimile. Zăpada preschimbă totul, ascunde lumea sub un strat gros. Nimic nu este însă permanent. Viaţa izbucneşte necontrolat, viaţa găseşte întotdeauna o cale. Trec cu mâna prin zăpada cernită şi ating pământul. Căldura lui mă invadează. Totul în jur musteşte de viaţă…

 

o iarnă albă –

pe câmpul nemărginit

se nasc ghioceii

 

Păşesc urmărit de câteva ciori. S-au înălţat de pe copacii din zare şi mă urmează atent. Suntem egali în faţa naturii dezlănţuite. Doar câteva puncte negre printr-o infinitate de alb. Fulgii se înfăşoară în jurul nostru, pătrund în noi, ne mistuie cu tăcerea lor de gheaţă. Nu are rost să te lupţi cu zăpada, nu poţi câştiga. Tot ce trebuie să faci este să îngenunchezi şi să admiri forţa impresionantă a stropilor de apă transformaţi în statui.

 

pretutindeni alb –

zăpada viscolită

mă însoţeşte

 

Călătoria se sfârşeşte aici. Un ciclu s-a încheiat, un altul stă să înceapă. Până la urmă şi omul trebuie să înveţe să pună punct. Viaţa este frumoasă tocmai pentru că odată şi odată se termină. Îngenuncheat în mijlocul oceanului de alb, închid ochii. Şi văd cea mai frumoasă scoică… Nu este luminoasă, nu este întunecată. Este pur şi simplu. O prind în mâinile murdare şi o strâng. Poate că diamantul din ea va reuşi să spargă în cele din urmă cochilia inimii mele…