M-am trezit dimineaţă cu o pofta nebună să scriu. Probabil pentru că în ultima vreme am citit mult…ce au scris alţii şi m-am întrebat de ce nu scriu şi eu. O singură întrebare şi sute de răspunsuri. În primul rând aş scrie poate numai pentru sufletul meu, cine ar fi curios de ce scriu eu? Despre ce aş putea să scriu? Nu m-ar prinde sub nicio formă noile curente. Despre iubire nu mai scrie aproape nimeni. Şi totuşi. Eu am ales să scriu despte tine.

Cine eşti tu să scriu despre tine? Acum poate nu mai eşti decât o parte din trecutul meu. Sau poate eşti parte din prezent de vreme ce scriu despre tine. Vei fi şi parte din viitorul meu dacă voi scrie despre tine. Mă îngrozeşte ideea că ai putea fi parte din viaţa mea. Nu-mi place să mă leg de oameni. Mi se pare că cel mai sănătos e să păstrezi relaţii de suprafaţă, să socializezi doar, imi place mie să spun. O dată ce te implici totul se complică. Trăieşti bucuriile şi dramele celuilalt, te încarci cu tot ce îi aparţine ca într-un final să suferi: pentru eşecurile lui sau pentru eşecul relaţiei, indiferent de ce natură. Am trăit-o asta de mai multe ori, nu are atât de mare importanţă care era relaţia: prietenie, iubire sau simplă aventură. E firea omului să se implice. Mă bucur de promovarea prietenei mele, sufăr că partenerul mă înşală, mă enervez că nu a înţeles că nu vreau mai mult decât o noapte de distracţie. Nu implicare e în toate situaţiile? Mama a ajuns că la un moment dat plângea pentru toată lumea: pentru ai ei că erau bolnavi, pentru mine că nu-mi găseam rostul în lume, pentru soră-mea că munceşte prea mult, pentru vară-sa că divorţează etc. Stai puţin, mamă! Dar viaţa ta unde e? Trăieşti pentru tine sau pentru alţii? Mi-a fost frică să nu ajung şi eu ca şi mama. Sufeream şi eu alături de toţi cei de lângă mine, mă trezeam în miez de noapte cu durere în piept şi nu mai puteam închide un ochi până în zori. A doua zi nu eram în stare de nimic, nu puteam mânca, mă uitam într-un punct fix şi mă rugam să se întâmple ceva bun.

Unde eşti tu în toată povestea asta? Cum unde? Peste tot! În fiecare secundă a existenţei mele. Îmi vei spune că nu ai simţit asta. Normal că nu ai simţit, erai prea ocupat cu gura… mea, vorba lui Smiley, erai prea preocupat să mă săruţi, să mă drăgăleşti, să mă iubeşti. Adevărul e că mă iubeai atunci, mă venerai, mă sorbeai din priviri. Ştii ce mi-ai zis într-o dimineaţă? ”Iubire, nici dacă te-aş fi desenat nu ai fi fost atât de pe gustul meu!” Te iubeam şi eu atunci, Dumnezeule cât te mai iubeam, numai tu erai în capul meu, eram îndrăgostiţi, ce să mai…Eram atât de implicaţi, încât eram total neimplicaţi. Neimplicaţi cu cei din jur. Nu ne mai interesa de nimeni. Nu mai aveam mamă, tată, frate, soră, prieteni. Ne închideam telefoanele şi stăteam zile întregi în casă, ne iubeam, ne făceam declaraţii şi promisiuni. Am un déja-vu! Oare am mai scris asta o dată? Nu prea cred, probabil am visat sau am citit undeva. Da, cred că unul din personajele lui Vakulovski se întreba dacă e posibil să visăm ceea ce vom scrie. Poate că nu visăm ceea ce vom scrie, poate visăm ceea ce vom face sau poate sunt doar lucruri obişnuite despre care s-a mai vorbit. Oricât de banale ar fi, când şi se întâmplă ţie şi se pare că sunt unice. Tu nu mă credeai când îţi spuneam că eu nu am mai trăit atât de intens. Cred că nici eu nu te credeam pe tine. Du-te măi, suntem adulţi, trecuţi prin viaţă şi prin relaţii, cum naiba să te îndrăgosteşi ca la 14 ani (sau mai devreme cu modernizarea asta)?

Ieri am avut o discuţie cu nişte amici. Până la ce vârstă te poţi îndrăgosti? Eu susţineam sus şi tare că poţi şi la 70 de ani. Oare chiar cred asta sau mă gândesc cum ne-am îndrăgostit noi când nu mai credeam niciunul asta? De ce nu mai credeam? Pentru că amândoi trecusem prin nişte experienţe (în care fusesem foarte implicaţi) care ne-au luat tot ce am avut mai bun în noi. Asta am crezut noi. Şi cu implicaţiile şi cu ce e bun…Ne-am lămurit noi pe parcurs că nu a fost chiar aşa. Sau cel puţin eu, nu ştiu tu! Implicată fiind în trecut am pornit cu tine total neimplicată, aşa voiam eu să fiu. Mi-am impus de la început să nu mă conformez, să nu fac compromisuri, să fac pe femeia dură. Îmi povestea mie o prietenă că dacă faci pe dura bărbaţii sunt în limbă după tine. Eşti tu şefa! Eu eram şefa. Făceam numai ce voiam eu, făcem pe bărbatul relaţiei, îmi plăcea să mă cred neimplicată, rebelă şi puternică. Neimplicat ai pornit şi tu. Doar mi-ai spus mai târziu. Mă vedeai cam neimplicată şi nu voiai să suferi, aşa că ţi-ai impus şi tu să fii neimplicat. Doi neimplicaţi! Toate bune şi frumoase  până aici! Îmi aplicam şi eu teoria îndelung studiată. Eram tare mândră de mine. În sfârşit mă simţeam femeia matură, cu capul pe umeri, capabilă să-şi controleze sentimentele. Mă întrebam cum am putut fi atât de naivă pînă atunci încât să mă arunc cu capul în faţă aşa ca o proastă. De ce nu am putut fi ca acum: femeia-bărbat. Uneori şi tu făceai glume pe seama asta! Alteori nu erau glume, păreai deranjat de-a dreptul. Să nu am eu aşa nicio treabă, să fiu ca de gheaţă, iar tu, să stai drept în faţa mea. În sinea mea eu eram mulţumită de neimplicarea mea, îmi ziceam că dacă va ieşi prost nu voi suferi! Mă întrebam cum va fi să nu suferi!

Nu ştiu când a fost momentul implicării mele/ noastre, nu ştiu de ce ne-am implicat, ştiu însă când am simţit-o, cu dezamăgire şi ciudă la început. Era ziua mea. Am ieşit, drăguţi şi îndrăgostiţi, ca doi porumbei cum ne tachina prietenul tău. Ne-am enervat dintr-o prostie, tu ai ridicat tonul eu am continuat. Te-am jignit în fel şi chip, neimplicată fiind, te-am lăsat baltă şi am plecat acasă. Degeaba ai încercat tu să vii după mine, să-mi explici, să mă temperezi. Eu o ţineam pe a mea şi eram foarte mândră de tăria mea. Am reuşit să fiu bărbătoasă, îmi ziceam în sinea mea! Asta până m-am aşezat în pat…Când am simţit un gol imens în suflet! Nu-mi găseam locul, nu puteam adormi, te vedeam numai pe tine, te simţeam numai pe tine. Erai peste tot! Hey, fato, mi-am zis, e normal, dar o să te trezeşti dimineaţă şi o să fii ca nouă. Ce să mă trezesc dimineaţă, că tot trează am fost până dimineaţă, cu ochii pe telefon. Nimic. Nici un sms, nici un telefon, linişte totală. Mă cam rodea stomacul. Eh, de la foame. Am încercat să mănânc ceva…în zadar. Ceva nu e în regulă! Am făcut un duş, mă durea pieptul îngrozitor. Am hotărât să merg la biserică. E cel mai bun lucru. O să mă liniştesc şi după-masă o să fiu alta. După biserică m-am simţit şi mai singură şi mai răvăşită. Am sunat o prietenă, care era cu iubitul şi cu altă prietenă cu iubitul. La mulţi ani, flori şi pupături, dar lipsea ceva, lipsea rău de tot, îmi lipseai tu, tot! Cât, mă întrebai tu. Mult, mult…De ce îmi lipseai în halul ăsta, că doar eram convinsă până atunci că sunt neimplicată, că nu o să mă afecteze nimic, că o să fiu puternică. De ce? De ce? ”Sună-l, fată, până la urmă tu ai făcut pe dura”, îmi ziceau fetele! ”Nu sun. De ce nu sună el? E ziua mea!” Muncă de convingere şi mă trezesc cu mâna pe telefon. ”Iubire, ce faci?” Aud ceva articulat, slab, fără viaţă! ”Stau în pat!” ”Îmbracă-te si vino şi tu pe terasă!” Ai apărut după vreo oră, mai frumos ca niciodată, cu un buchet de flori imens, stil propriu. Ne-am zâmbit, ne-am strâns în braţe, ne-am sărutat şi atunci ne-am dat seama că suntem implicaţi, dar nu aşa, ci cu toată fiinţa, iremediabili, nebuni unul după altul. Atunci am ştiut că ne iubim!

Şi am spus da, o poveste de iubire, ca să o parafrazez pe Elizabeth Gilbert. M-a pus pe gânduri o poveste de-ale ei. Ţi-o spusesem şi ţie. Ai rămas şi tu pierdut multă vreme. Potrivit unui mit, pe vremuri oamenii aveau două capete, patru mâini şi patru picioare, contopiţi într-o singură fiinţă. Toată lumea era fericită, era o lume plină de împlinire, ordine. Toţi se simţeau întregi. Doar că în starea asta de plenitudine, oamenii au devenit prea mândri şi au uitat de zei. Astfel că, Zeus i-a pedepsit şi i-a despicat pe oameni în două, producând astfel o suferinţă imensă. Din acel moment oamenii au simţit că le lipseşte o parte, jumătatea pierdută pe care o iubeau mai mult decât pe ei înşişi. Noi, ne-am născut cu ideea că dacă vom căuta vom regăsi într-o bună zi jumătatea pierdută, celălalt suflet care să ne întregească. Trăim cu fantezia că am putea cândva să redevenim un întreg. Dar Aristofan ne-a avertizat că acest vis este imposibil. Suntem prea distruşi ca specie pentru a mai putea vreodată să ne refacem cu totul prin simpla uniune. Jumătăţile oamenilor cu două capete şi opt membre au fost împrăştiate atât de departe încât şansele de a găsi sunt aproape nule. Puteam trăi pe moment, prin sex, senzaţia că ne-am regăsit perechea, dar în final rămânem tot cu noi înşine. Este şi motivul pentru care suntem într-o permanentă căutare şi schimbare de parteneri, de multe ori total nepotriviţi. Uneori chiar avem impresia că ne-am găsit jumătatea, dar e posibil să fie doar un alt suflet disperat care să aibă şi el nevoia de întregire. Şi de aici se naşte dragostea oarbă. Ne-am pus mari semne de întrebare amândoi. Oare într-adevăr să nu ne putem găsi jumătatea pierdută? Şi noi care credeam că suntem suflete pereche…