ei o credeau femeia cu 
o mie de fețe dar
avea buze de 20 de ani privirea de 
30 și vocea încremenită
trupul îi era albastru 
îngropat în stâncă
și o strigau natasha 
pe atunci o credea încă vie

în epoca aceea incendiară a
zilelor albe doar
pleoapele o mai strângeau
o strângere
care aducea mai mult a vânt de primăvară ea
se dezmorțea de parcă s-ar fi rupt din crisalidă și
cobora treptele sobră ridicându-și voalul cernit
nici nu știa că el a murit
înecat
în florile de nufăr
își privea fața.
da.
mumia asta albastră a reușit
până la urmă să o încătușeze.

zang zang zang 
erau pașii ei
uneori câinii reușeau să-i 
roadă
o parte din lanțuri
câteva cranii parcă îi zâmbeau
când lăsa umbra lasciv să se amprenteze
peste morminte atât cât să își mai 
aducă aminte…