/Decadere / Copilul din mine

Decadere

Ochii tăi azi sunt mai băgaţi în vâltorile creştetului

Mai încercănaţi în negurile umbrelor

Atât de adânci îmi strigă a durere.

Irisul tău nestânjenit de crezare în diavol

Se plimbă cu barca prin ochii mei,

Iar albeaţa din jurul lui evadează parcă din gânduri ascunse

Şi se năpusteşte în memorie ca o lebăda în cimitir.

Copilăria pe care ieri ţi-o citeam în priviri

A rămas doar un vis de azi noapte;

Se oglindeşte acum într-un suflet ascuns

În colţul ochilor galbeni.

Ca un călugăr negru deghizat într-o umbră a credinţei

Mi te înfăţişezi azi: ascuns în haine;

mă priveşti pentru o secundă de nicăieri.

Ce contur brutal pe chipul tău!

Şti bine că nu-mi plac păianjenii.

Atunci de ce ţi-ai transformat ochii

În pânze groase ce capturează micile prade

Muşte ce vor să zboare

Gânduri nespuse

Atâta praf. Atâta vechime.

Citeam foile albe ale sufletului prin irişii tăi

Şi le scriam împreună

Azi sunt gata scrise cu alb, iar în ochii tăi văd doar negru.

Două cercuri necunscute sub gene.

Copilul din mine

Creşte copilul din mine.
O umbră a evadat din propriu-mi corp
şi s-a trezit printre morminte.
Doar chipuri ale trecutului
şi ruinele unei vieţi ce părea vie.
Nu mai mor, ci trec
într-o altă zonă a existenţei.
Copilul mi-a fost umbra ce apărea ca fiind
zâmbetul creaţiei.
Încă mai trag sfori să păstrez
ce e deja în zbor spre ţările calde.
În lumea asta rece nu văd
cât de tare mă sugrumă firul
maturităţii.
 
Copilul e un zmeu legat de gâtul meu,
iar timpul taie aţele care-l înalţă.
 
Numai sunt aceeaşi.
Dispar într-un plan al rutinei,
al necesităţii de evaluare a faptelor;
dispar într-o zonă anostă unde
zilele sunt aidoma, iar nopţile identice.
Dificil e gândul că nu mă doare plecarea
mai mult decât sosirea.
O trecere peste un pod pe care îl neg,
dar sunt împinsă să-l trec.