– Este ora 24, gata! spuse câmpul întinzându-se alene: „Nani!” şi îşi trase păturica de nea peste cap.

Liniştea ocrotitoare învălui împrejurimile clădirii în care lucra Ema. În fundal, se auzea: Ssss… mersul liniştit al instalaţiilor, asemeni unui dragon somnoros făcându-şi siesta. Sssss… Ssss…

Pe luciul nopţii plutea luna, acoperind cu trena-i străvezie clipirile uimite a mii de steluţe : ”Oau! Oau!… trece regina.” Un nimb argintiu îi încadra faţa perfect rotundă, de lună plină.

Ar fi putut să fie o noapte de poveste, toarsă în acorduri molatice, feline: Sfîîîr! Sfîîîr!, dar apelul telefonic, cu note metalice: Ţîîîr! Ţîîîr! sfâşie liniştea, ca un preludiu al avalanşei de telefoane, solicitări, informaţii, dispoziţii, raportări…

O simfonie dezacordată îi înţepa Emei timpanul: Ţîrrr! Hârrr! Ţîrrr! Hârrr! Vuum! Ti! Ti! Ţiiiiii!…

„O să fie o noapte lungă, la naiba! şi când mă gândesc: ce bine începuse! Calm, calm, calm!” îşi propuse ea „O să reuşeşti! Trebuie să te concentrezi! Ce bine m-aş concentra într-o competiţie, dar cine mai este treaz la ora asta? Desigur timpul! Ăsta nu doarme, nu moare, doar mâncă.. aha! ce vrea ăsta?… Să văd dacă-l pot păcăli.”


– Timpule, să ştii că amândoi am încurcat-o rău de tot!

– Ăăă? Cum?

– Tu te cam plictiseşti în noaptea asta şi o tot lungeşti, sigur mâine vei avea reclamaţii, iar eu nu ştiu cum să-i dau de capăt situaţiei cât mai repede, sigur o să fac ore suplimentare. Hai să facem o întrecere!

– ??

– Eu rezolv problemele ivite, una câte una, iar tu mănânci felie cu felie din noapte, să vedem care termină primul. Te prinzi?

– Îhî…

Şi începu competiţia…

 

Te pui cu hrăpăreţul timp? Şi dă-i şi dă-i, înfuleca cu ambele mâini… noaptea!, dar nici apriga Ema nu era novice, aşa că… după şase ore de maraton, zorii s-au ivit cu bezele; o recompensă pentru ambii câştigători. Cum timpul cam făcuse indigestie, o lăsă pe Ema să se resfeţe în voia zorilor. Ea se lăsă pe spătarul scaunului. „Linişte! O, Doamne, ce repede a trecut noaptea! şi totul a ieşit cât se poate de bine.”

Pierdută printre registre, în spatele biroului, îşi spuse-n gând satisfăcută: „Meseria este brăţară de aur!” apoi, îşi privi bijuteria de la încheietura mâinii.

Sclipirea argintie şi atingerea metalică îi inspira încredere şi tandreţe; o mână invizibilă care-i susţinea braţul. O roti încet şi valurile gravate pe ea se rostogoliră învolburate…

– Am văzut pe net peisaje frumoase la Hârja.

– Chiar iubire? îi spuse el râzând.

– De ce râzi, Nick? Nu ne putem „hârjoni” niţel? se alintă ea.

– Ba da, dar mă gândeam…  Mergem!

La Hârja, cei doi călători s-au bucurat de priveliştea şi spectacolul locului. Munţii – feciorii se apropiau de Hârja s-o îmbrăţişeze, iar ea, sfioasa!, se retrăgea spre valea îngustă cerând protecţie fratelui mai mare – meandrul drum… Pe urmă, urmau alţi munţi – feciori şi alte localităţi sfioase prinse  în jocul tineresc, şi tot aşa, au mers prin valea săpată de harnicul Oituz, au trecut culmea cea mai înaltă şi au coborât veseli în orăşelul cu nume de târg.

Secuiul mustăcea în acea dimineaţă însorită; îşi sărbătorea ziua cu fast! Primenit, în straie naţionale invita pe oricine să-i treacă pragul: – Poftiţi! Tessék!

Petrecerea încă nu începuse. Străzile păreau largi şi prietenoase, iar de-a lungul lor, te îmbiau mesele multicolore cu: dulciuri, jucării, flori, suveniruri…

Vânzătorii îşi aranjau marfa meticulos, gândindu-se la mulţimea ce avea să năvălească valuri, valuri, în piaţa civică.

– Stai să-mi iau o curea! spuse Nick şi continuă… „Puşca şi cureaua lată, ce fecior eram odată… ” Ei, cum sună melodia? şi uitându-se în jur îi spuse: – Nu vrei o bijuterie? Care-ţi place? Ia-ţi orice!

Ţigăncuşa prinse de veste că era rost să-şi înceapă afacerea, aşa că, începu să-şi prezinte marfa:

– E argint lucrat manual de părinţii mei. Uite, vă fac reducere. Luaţi! să-mi meargă  bine afacerea, azi.

El îi întinse trei brăţări şi-o îndemnă:

– Alege una, Ema, argintul meu viu!

Nu l-a putut refuza. Se simţea tratată ca o regină şi fiindcă mintea îi zburdă spre malul mării la Balcic, a ales brăţara cu valuri.

– Să fie brăţara ta norocoasă!

Soarele îşi răcori fruntea cu zăpadă şi curios ridică perdeluţa brodată cu roz a zorilor. Primele raze, mai nerăbdătoare ca el, clipiră deschizându-şi ochişorii, să vadă ce noutăţi mai sunt prin lume. Click! Click! Cele două instantanee au prins chipul Emei în rama ferestrei: Ema surâzătoare – privind gravura brăţării şi Ema visătoare – cu ochiii larg deschişi cuprinzând Balcicul, spuma valurilor, acel du-te-vino, pescăruşii, nisipul cald…

 

Era sfârşitul orelor de serviciu, Ema privi ceasul… 6:50; ultimile minute, of! şi Maria asta, iar întârzie, poate pierd autobuzul şi cine mă va duce în oraş?… Sunetul melodios al telefonului mobil o trezi la realitate:

– Bună dimineaţa! Ce face prinţesa mea?

Ea amuţi şi când să-i spună: “Nick, unde eşti?” telefonul era deja închis. Bipp! Bipp!

Of, nebunul meu! O să vorbim pe net.

Maria, colega ei, intră veselă ca deobicei, în ultimul moment să-şi preia schimbul. Radia de fericire!

– Ghiceşte Ema ce-am primit?

– ??

– Gândeşte-te că azi este o zi deosebită – „Dragobete” pupă fete! Hai, spune! şi se învârti făcând o reverenţă.

La gât îi licări inimiora prinsă într-un lănţişor subţire, argintiu.

– A! m-am prins… răspunse Ema.

– Şi nu e tot, diseară e surpriza cea mare, dar lasă că-ţi spun mâine. Da? Acum găbeşte-te spre casă, hai pleacă! să nu pierzi autobuzul, o îndemnă Maria.

 

Ema ridică o sprânceană, a nedumerire…  Cine s-o întâmpine acasă? A! da, „singurătatea” – colega ei. Şi continuă monologul: Suntem două şi singure. Draga mea?!  Eu cea amabilă…”Te ţin de umăr. Tu-nclini tâmpla, rece ca-ntotdeauna.” Sorry „colega”, nu fi tristă, sunt destui doritori să te cunoască şi am o rugăminte: când vei ţipa-n ei, nu-mi pomeni numele.

Cu pas hotărât se îndreptă spre uşă. În ultima secundă, se întoarse zâmbind spre Maria: „ei, dar care casă?!”

Aceasta-i făcea semne disperate cu mâinile: „du-te!, du-te!”

 

Singurătate simţi ? Suntem doi şi singuri, şi-n loc de inimă ne bate luna.”

Nu! Nu simţi cum bate! Deci, acum vom sta… Tu pe-o parte, noi pe cealaltă parte! şopti Ema şi dispăru…  definitiv!

 

Pe partea nevăzută a Lunii sunt doi nebuni frumoşi la o cină romantică. Din când în când, prin faţa lor trec un astru şi o stea, în pas de menuet…

 

Hei, tuuu! Poţi să-i vezi?