Strigătul alb / Cuţitul pătat cu poeme / Prea departe de casă / Tăcerea argintie

 

Strigătul alb


Hai să ieşim
din această pilulă,
să nu ne lăsăm mestecaţi
între fălci nebune,
excesul de sare
ne va înseta scheletul,
paşii vor fi agitaţi
şi nu vor mai intra în capelă,


alege drept scuză
lipsa de comunicare,
tăcerea care nu mai transmite
strigătul alb,
chiar dacă voalat  prin sinapse
catharsis îşi plimbă haloul
cu gest de înger hipnotizat,


am intuiţia unei evadări iminente,
un şarpe străbate acum labirintul
în care au fost anagramate
organele şi literele sparte,
linia vieţii e segmentată-n impresii
transfigurate în noapte,


hai să ne aruncăm
din această substanţă
plămădită cu o rugină cenuşie;
nu e o provocare,iubite,
te implor,
hai să ne destinăm
pe vecie.


Cuţitul pătat cu poeme

Am găsit cuţitul,
încă mai este pătat cu poeme,
emoţia îmi sugrumă
echilibrul de var,
nu mai pot mima înnoptarea,
nici plăsmuirea crisalidei on-line,
mă declar transparentă-
fotoliul mă absoarbe
ca o ventuză golită prenatal,


trebuia să fierb acum înţelesuri
şi clone de îngeri
medaliaţi post-restant,
păşisem în mâini
printre versuri,
muşcând pe ascuns
din proiectile glazurate-n fondant,


numai că dinţii
s-au moleşit ca un cer,
s-au detaşat de real
şi au început să dea autografe,


probabil aceasta a înfuriat toreadorul
şi dintr-un slide show, el-
a ţâşnit direct în
celula mea de intimitate.


Prea departe de acasă

Viaţa e doar o promisiune
a jocului rostogolit
în laboratoare,
numai acasă mă pot vindeca
de experiment
pentru că ştiu un sat
unde pot să beau
apă din clopot
şi gura mea ar putea
grăi atunci memoria dorului,
trupul meu ar putea fi folosit
drept multiplicator
al poftelor interzise
înainte de a fi poftite,


numai că acum sunt
prea departe de acasă,
aşteptarea îmi dezintegrează
fiecare primăvară,
nu mai pot cântări seminţele,
nici florilor nu le mai pot
descifra închinarea,
într-un cuib exploziv
mă detaşez de surâs,
chipul mă poartă
ca un animal de povară
prin singurătăţi ornate
cu monologuri capcană.


Tăcerea argintie

Nimeni nu mai vede oasele
trecute direct în starea de graţie,
se sparg de ele
ecourile celor care bat
în tâmpla stabilă
până la inerţie,
feminitatea şi-a cartografiat emoţiile,
doar îngerii au acces
la zonele interzise,
right now-se aude
galopând apoplexia
deşi tot ce-ai iubit,
meticulos, s-a transformat în scară,


înzăpezită prin mentale legi
îţi este talpa,
tu nu mai poţi străbate
tranşeele-ntrupate în ancestrale taine,


de după lacrimi
un pescăruş rănit
plonjează în absenţa
adâncă ca o boală,
tranzacţia de gesturi
a eşuat precum o navă spaţială
îmbrăţişată de un copil flămând,


o ploaie de magnolii
se tânguie prelung,
rotind un bici peste
gestanta piele,
ar trebui iertarea
să spargă miezul absolut
şi fugitiv,
hipersecreţia de sine
să deplaseze îmbătrânirea
în piramida golită de păcat,
calmând albastrul selectat să smulgă
tăcerea argintie
din zidul miocard.