Odată
îmi era teamă de fulgii albi, pufoşi,
să nu-mi atingă faţa, buzele,
nu ştiam ce gânduri au, că poartă câmpul în palme …
Sângele urca în bujori, în privire – Evanghelia era sacră,
erai aşa aproape, vroiam să-mi dai sărutul, să mă conving că are culoarea macului,
dar ca într-un slow motion infinit, pierdusem pariul cu focul chemării…
Trecător, peste creştetul anilor,
visul a uitat să prindă rădăcini, ştia ce ştia…
Veni-va timpul ca pământul, ascuns între şoapte,
să se scurgă latent, mimând pofta de mărinimie…
Nu mai dau satisfacţie încrederii,
privesc chipul tău blând cum imploră în absida dimineţii…
Cobor hotărâtă,
las strânsoarea pieptului gaj sorţii
pofta de împărtăşire evadează
să ştiţi şi voi că roşul îmi dă târcoale ca o haită flămândă…  
Azi
eu şi cu tine- un oarecare-
am terminat de numărat cele o mie de clipe ce ne despărţeau,
trăiri încolăcite, înfiorate, ca o primă atingere a fulgilor de nea, ne şoptesc
poveşti…
Aşa de mult vreau să te sărut, încât buzele caută să-ţi atingă chipul,
lumina lunii intră ca o avalanşă pe geam, deschizând porţi,
totul în odaie se preschimbă-n crini oriunde privesc, în frunte, buze deschise ahotnic spre prea mult alb…
În pământul scurs spre nicăieri, se prind rădăcini adânci,
îmi strânge pieptul,
şoaptele-ntre noi respiră sacadat,
crinii cresc, mai mult, mai mult,
se lipesc de cer,
iubire,
alb

Zbor
între luceferi cu liniştea sub braţ,
caut cu privirea o margine de crin,
nu mai ştiu să găsesc resturi printre raze,
aud doar cum se scriu cuvintele,
renegând visul sub care se întorc în somn fiori…
Numai eu şi macul flămând  
mai stăm între pietre
la pândă…