Sunt un călător. Explorez sfera gândurilor și încerc să găsesc o cheie. Această cheie va deschide toate sertărașele minții și atunci toate gândurile vor fi ale mele. Lumea gândurilor este vastă. Aici…hmm.. tot timpul te simți cuprins ori de o avalanșă, ori de o tornadă. Acum e liniște și pace, dar în secunda următoare totul este caracterizat de freamăt. Gândurile vin și se duc. Unele se reîntorc, altele dispar, unele se ascund și așteaptă momentul potrivit. Acestea din urmă sunt cele mai mârșave. Sunt acele gânduri pe care un om nu și le-ar dori înapoi. Sunt triste, pline de amărăciune, dureroase. Însă, sunt și amintiri frumoase, clipe prețioase ce revin și sunt mereu acolo…cum s-ar zice: la o dorință distanță. Este de ajuns să îți dorești și amintirile îți vor încânta simțurile.

Mă numesc călător în lumea gândurilor. Am plecat în mica mea excursie, deoarece am vrut să înțeleg ce se întâmplă de fapt în acest loc. Încă nu știu sigur, dar voi reveni. Simt că sunt atât de aproape de adevăr.

Fiind în această lume, îmi permit să aleg măcar o singură dată ce amintire îmi doresc. Sunt în dilemă. Oare ce ar merita amintit? Mă ghidez după un iz de cireșe și găsesc ceea ce căutam. Un amalgam de fragmente încep să zburde dinaintea mea: ziua când te-am cunoscut, locul, momentul, numele tău, ziua când te-am făcut pentru prima dată să zâmbești, ziua când ți-am spus atât de șoptit că ești frumoasă…atât de multe …of… dar cel mai mult mi se conturează în această avalanșă prima clipă când fața mea a fost atât de aproape de a ta. Parcă și acum simt. Privesc printre amintiri și tot ceea ce văd este chipul tău. Stăteai lângă mine și te făceai că nu înțelegi intențiile mele. Aproape că tremurai. Îmi evitai privirea, dar, când ne intersectam, mă cuprindeai cu acei doi ochi imenși. Tresăreai de fiecare dată când mâna mea o atingea pe a ta și încercai să își ascunzi zâmbetul. Părea un joc, un joc al nostru, un joc și totuși era atât de mirific. Simțeam că îmi zâmbești cu adevărat. Simțeam că pentru moment ai uitat toată tristețea. Am încercat să mai aștept, dar nu am mai putut. Chipul tău, buzele tale, părul tău, ochii tăi, mâinile … parcă toate mă atrăgeau ca un magnet. Și mi-am lipit fața de a ta. Nu știam ce să mai zic, simțeam atât de multe. Zâmbeam. Tremuram în sufletul meu, dar eram fericit. Părea că timpul se oprise: eram doar noi doi și eram atât de aproape încât îți simțeam respirația, îți simțeam și bătăile inimii, chiar dacă erau sfioase. Știam că te-ai pierdut, știam că încerci să nu tremuri, dar mă simțeam atât de fericit și… am pornit din nou timpul, te-am sărutat. Și nu a fost genul acela de sărut pe care să îl uiți imediat! De fapt, nu cred că îl voi uita niciodată. A fost cel mai frumos moment din viața mea. Niciodată nu mai avusesem parte de o asemenea trăire, de o asemenea amintire, de o asemenea clipă ruptă din paradis. Îmi aduc și acum aminte cât de lung a fost sărutul. Îmi aduc aminte că eram atât de fericit și începusem să aberez. De fapt, îmi era frică tocmai pentru că eram fericit. Simțeam că, dacă voi scăpa acest moment, nu voi mai găsi altul niciodată. Nu știam dacă ar trebui să îți dezvălui fericirea, dar cred că al meu chip mă trăda. Ah… uite o altă amintire! Cum am putut să o omit? Imediat după ce te-am sărutat, ne-am cufundat în liniște și m-ai strâns atât de tare în brațe. Simțeam că plutesc. Te potriveai atât de bine în brațele mele, puteam să te țin cu totul la pieptul meu. Simțeam cum te lăsai în voia mea, simțeam că ai încredere că îmbrățișarea mea te va ocroti. Simțeam că, tot ceea ce îmi puteam dori, am primit. Nu mai aveam nevoie de nimic.

Dar amintirea aceasta tocmai a fugit. O prinsesem pentru câteva clipe, dar au fost de ajuns. Am retrăit instantaneu cel mai frumos moment din viața mea. M-am simțit din nou împlinit. M-am simțit suficient de puternic să îmi continui călătoria.