Sunt la Tribunal, dar aşa din curiozitate. Să văd şi eu ce mai e pe aici. Şi văd, lume multă, oameni puţini! […]

 


 

Sunt la Tribunal, dar aşa din curiozitate. Să văd şi eu ce mai e pe aici. Şi văd, lume multă, oameni puţini!

Cum stă oare ea aici cu el alături? Şi copilul unde o fi în acest moment?! Îl aruncă de la unul la altul ca pe o păpuşă de cârpă? Înţeleg însă că nici nu s-a pus problema să i-l ia cineva pe copil. Ea l-a vrut şi l-a obţinut imediat, definitiv şi irevocabil.

Pe ea o cunosc foarte bine de ani de zile. Ce şi-or fi spus nou? Nici nu m-a chemat să-i fiu martor. Dar m-aş fi dus?

Îmi povestise că totul a fost foarte scurt. Ce uşor e să-l laşi pe copil fără tată! Cinci minute şi gata! Noi de o parte şi tu de cealaltă. Cum poţi să-i împarţi în două identitatea? El e tatăl lui în vecii-vecilor! Şi ce dacă nu mai e într-un certificat de căsătorie? Hârtii!

Înţeleg că prin unele ţări nu mai vor să se căsătorească la starea civilă. Se căsătoresc singuri. Se mută împreună, le spun tuturor că sunt împreună şi apoi le spun tuturor că nu mai sunt împreună. De ce să vină un avocat să se înfiltreze, să ştie şi să împartă averea lor?

La început nu le-am dat dreptate, dar pe masură ce am înţeles ce-i cu procesele am trecut de partea lor. Îţi ţine de cald hârtia prin care poţi demonstra că ai trecut, la un moment dat, pe numele lui sau al ei în unele cazuri?

Îmi amintesc de un tinerel, ce se îndrăgostise lulea de prietena mea Floarea, pe care-l chema Raţă. Voia să o ia de nevastă urgent, însă ei nu-i trecea nici prin gând.

-Dacă vrei trec pe numele tău! îi propusese acesta disperat.

-Nu, deocamdată nu sunt pregătită pentru căsătorie, a reuşit ea să-l convingă şi peste câteva zile nu mai erau împreună.

Mare brânză, domnule Raţă! Dumneata crezi că dacă-ţi schimbi numele eşti mai bun? Tot o pasăre comună rămâi. A, dacă te chema Lebădă era altceva! Dar nu cred că pe prietena mea o interesa asta. Ea l-a iubit pe nepotul doctorului din sat, în adolescenţă! Rupea podelele pe la căminul cultural cu el! Şi cum avea în copilărie doi obraji bucălaţi, ca două mere Ionathan,  de o parte şi de alta a nasului ei puţin cam mare, ca al bunicii după tată, vă imaginaţi cum arăta după o învârtită ce dura câteva minute? Dar el fusese dragostea ei! Nici nu durase cine ştie ce, dar schimbând-o cu altă fată din sat, ea devenise geloasă, singura dată în viaţă. De ce? Nu ştiu, că doar nu era rupt din soare. Asta e părerea mea. Ea însă îl vedea ca pe ca pe Făt-Frumos. Nu-i frumos ce-i frumos, îi frumos ce-ţi place! De gustibus, non disputandum.

Prietena asta a mea era mai mare decât mine cu trei ani şi nu avusese o viaţă grea în copilărie. Părinţii ei deveniseră mai înstăriţi şi-i îndepliniseră dorinţele mult mai mult decât ni le-au îndeplinit nouă, mie şi lui sora mea părinţii. Mama ei dorea să o vadă profesoară în sat, ca să rămână în casă cu ea. Eu nu! Eu doream să plece din sat, cu orice chip. Dacă ar fi vrut să se întoarcă mai târziu, foarte bine. Dar nu înainte de a vedea lumea. De a vedea cât e de mare lumea şi dincolo de munţii Carpaţi şi dincolo de Dunăre şi de Marea Neagră. Nu departe de noi era satul în care s-a născut Aurel Vlaicu, şi de ce să nu zboare şi ea?!

 

 

MULŢUMESC DE ÎNTREBARE


În sfârşit, mi-au dat drumul din spital. A trebuit să locuiesc la cineva în chirie căci casa mea, după tragicul incendiu, nu mai era decât o ruină. Am greutăţi cu deplasarea; pentru nimic în lume nu mă pot obişnui cu cârjele. Important e că nu mi-am pierdut complet vederea; văd ca prin ceaţă. Medicii mi-au spus că trebuie să am răbdare; s-ar putea cu timpul, să văd iar normal. Poate se va întoarce şi Roxana. Nu pot să fiu supărat pe ea că a plecat: nu prea arăt a Făt-Frumos cu capul bandajat şi cu cârje.

Stăteam la barul gazdei mele de la parterul casei la o cafea şi mă căzneam să citesc din ziare măcar titlurile scrise cu litere mari ale articolelor, când lângă mine s-a aşezat Gicu. M-a lovit amical pe spate şi junghiul mi-a amintit de coastele fracturate.

-Ce faci bătrâne?

-Să trăieşti, cum îţi merge? l-am întrebat când l-am recunoscut după voce.

-Să nu mă mai întrebi! Trăiesc clipe de groază. Mi s-a stricat aparatul electric de ras, de pe parbrizul maşinii mi-a furat cineva ştergătoarele, dar asta n-ar fi fost nimic, închipuie-ţi, nu-mi pot scoate inelul de pe deget şi culmea nenorocirii mi s-a ars siguranţa la priză. Nu mai pot! Sunt disperat, nu găsesc baterii pentru radioul meu portabil, aşa că vezi câte pătimesc…Este un an catastrofal…Dar tu, cum te lauzi?…Cum îţi mai merge?

Am pipăit zaharniţa de pe masă şi am fost foarte mândru că am reuşit să-mi pun o bucăţică de zahăr în cafea.

-Mulţumesc de întrebare. Acceptabil…

 

DIN BUCATA MEA DE PÂINE


De multe ori din bucata mea de pâine am hrănit un om şi-un câine, dar cel care mă recunoaşte şi azi este el, câinele. Cât adevăr există în aceste cuvinte înţelepte!

– Lolo, cum să mă feresc de câini? mă întreabă Ana, în timp ce traversez cu ea de mână strada, la Palatul Telefoanelor.

Oraşul e plin de câini slobozi, la blocul meu e o haită întreagă, pe strada ce duce de la metrou la şcoală sunt zeci de câini, la fiica mea la bloc mi-e teamă să mă apropii, fiindcă sunt vreo şase în jurul întrării în scară. Peste tot câini. “Cum să mă feresc de câini, Lolo?” Ce să-i spun? Că eşti lăsat în voia sorţii, ca şi ei, şi nu cred că s-ar lega de tine? În străfundurile sufletului tău tu eşti un om bun! Ce răspuns să găsesc? Ce răspuns la o întrebare a unui copil fără părinţi, lăsat în drum spre şcoală singur să se descurce? Cum să-i dau cel mai părintesc răspuns, dacă nu-l am?

Iubirea mea, iubirea mea! N-am răspuns şi trebuie să mă prefac că-l ştiu şi să i-l dau pe cel mai sigur. Îngân ceva foarte banal şi cunoscut, iar ea stă cu ochii în pământ.

-Dacă nu-i întărâţi, nu se leagă de tine.

Dar Ana vede în amintirile ei recente câinii lătrând în jur şi ea singură şi neştiutoare printre ei. Cine-i dă ei cel mai pertinent răspuns într-o ţară de câini? O iau de umeri ca şi cum ar trebui să se simtă în siguranţă lângă mine. Dar cât e cu mine! Şi câinii sunt mereu cu ea, peste tot. Cum să se ferească de câini, când sunt atâţia? Dumnezeu cu mila, Ana!

Atâţia copii singuri şi atâţia homelees îşi găsesc alinarea şi căldura, în anotimpurile friguroase, lângă un câine. Asta da prietenie! În Edinburgh, neaşteptat de altfel, pe Princes Street, din cincizeci în cincizeci de metri e câte un cerşetor cu câte un câine  mare, cu blana groasă, adăpostiţi amândoi de ploaie. Îşi ţin unii altora de cald şi de urât.

Strâng mâna Anei în mâna mea şi mergem, şi mergem, şi-i spun poveşti cu şi despre câini sperând că îi va trece frica în dragoste pentru ei! Atâta timp cât nu ai nimic cu ei, nici ei nu au cu tine. Aspectul mă preocupă şi am observat că, în general, o ceată de câini se războieşte cu un câine străin ce le încalcă teritoriul. Noi, oamenii, suntem în calea lor. Răfuieli între membrii aceleeaşi specii! Precum claxonatul şoferilor mitocani la semafor!

 

HAZARDUL ÎŢI JOACĂ FESTE

 

– Dosarul număul…, strigă judecătorul.

– Da!

– Sunteţi de acord cu ceea ce spun reclamanţii?

– Da, răspund eu.

– Cum? Sunteţi de acord?

– Da, răspund a treia oară.

– Mulţumesc!

Acesta a fost tot procesul. L-am pierdut, fiindcă am vrut. N-au vrut însă alţii. Şi-au pus avocat şi în final, la recurs, am câştigat un proces pe care mi-l doream pierdut. Ce tragedii se desfăşoară în aceste săli, câtă ură şi nedreptate, câtă furie şi revoltă!

Eu plec liniştită. Am învăţat să nu-ţi dai viaţa în mâna nimănui. Hazardul îţi joacă feste, de nu te vezi!

La teatru uneori te plictisesti când auzi cum ţipă actorii să te convingă de adevărul rolului şi talentului lor. La tribunal nu-i nevoie. Dacă îndrăzneşte cineva să ţipe, apare poliţistul. Aici se joacă un teatru la care nu râde nimeni, în timpul piesei.

Nu am dorit la absolvirea facultăţii să ajung la bară, am ales să fiu jurisconsult într-un minister, dar cred că avocaţii râd de clienţi, când îi văd cât sunt de dobitoci şi le spun tot felul de fleacuri dându-le importanţă de eveniment mondial. Iar judecatorii râd de avocaţi când îi văd cât interes îşi dau să-i păcălească pe clienţi şi să creadă că şi-au ales cel mai mare avocat din istorie. E un joc bine ţinut în frâu. Ce-or fi râzând între ei în pauză! Bineînţeles că de client se râde. Şi nici nu ai cum să nu râzi când acesta nu e în stare să-şi rezolve conflictele proprii şi crede în cai verzi pe pereţi, în minciunile avocatului care are pe umăr o cârpă albă cusută, de nevoie, la capătul eşarfei-fular neagră!

Cum viaţa-i grea, merge şi aşa. Ce-ar fi dacă şi chirurgul ar intra în sala de operaţie cu capotul nevestei din bucătărie dacă tot e grea viaţa şi banii au fost şterpeliţi de distribuitorii de medicamente, mână în mână cu câţiva hoţi pe post de şefi de compartimente?

Mie mi-ar plăcea să-i văd pe aceşti oameni ai legii în continuare cu peruci. Credeţi-mă, le dă o eleganţă şi o distincţie de-ţi vine să-i respecţi şi chiar să crezi în profesionalismul lor! Dar aşa, când le vezi pe fetele alea cu buze groase şi roşii, cu părul blond făcut inele, cu tocuri de “cinşpe centi” pe care se clatină, cu halatul pe braţ ca să li se vadă decolteul şi unghii cu picăţele, ştii că nu au nimic în cap. În loc să se preocupe de studiat dosare, pictează frunzuliţe pe unghii de doi centimetri lungime. Prea mulţi avocaţi în ţara asta, prea mulţi! Şi mulţi proşti care se dau pe mâna lor, dar cine să-i scotocească în portofel?

Homo, homini lupus!