Întoarce valul mâinii
Cezarei Codruţa la 15 ani de la moarte
Între malul alb al răbdării
Şi albul ochilor de miei,
Luciul apei lăcrimează…
Întoarce valul mâinii, de vrei…
Să pui în umblet tăinuit, cu grijă,
Şoapta că mai ştii ce e cu mine…
Să scuturi zori, să pot veni Acolo,
Din ora învrăjbitelor feline…
Pleoapa încă unui pas o-nchid
Peste strigarea mărului…că eşti!
Arată-mi ploile dintre oglinzi
Şi despre cer să-mi povesteşti.
Ultimul castel de nisip
Cezarei Codruţa
Pare un pustiu asfinţitul.
Ce spaimă l-a făcut să tresară?
Apele au secat într-o clipă,
Urmele lor se înfioară.
Gura fântânii adulmecă
Sunetul Carului Mare.
Trec ploile în sângele tău,
Irisul se înveleşte-n zare.
Pendula ierbii mai bate
O singură dată-n oglindă.
Concertul de flaut învie…
Murmurul lui e osândă.
Fără Cezara Codruţa
(I)
Dacă mi-ai fi lăsat încă un surâs,
Cerul ar fi rămas albastru deschis.
Dacă mi-ai fi strigat încă o dată numele,
Toamna, nu mai cădeau brumele.
(II)
Am îngenuncheat în lunga noapte…
Ai îngenuncheat în lunga zi…
Numai prin cerul alb, de piatră,
Numai prin cer ne mai putem privi.
Ruginiu amar
Cezarei Codruţa
Între nădejdile toate, amvon,
Unde nu mai e loc de mirare,
Duci potir cu miere la îngeri,
Amforă cu apă pentru fiare.
Bob de grâu pentru pasărea
Ce te ţine sub aripi, cuvânt,
Să porţi în alergare celestă
Vina că ai fost pe pământ.
Te joci, înşirând veşnicii,
Cu toate zăpezile,…iar…
Laşi printre degete să-ţi scape
Văzduhul făcut chihlimbar.
Dacă semn îmi vei face, încet,
Când mă voi împietri între ape,
Voi şti că povestea n-are sfârşit…
Doar sfârşitul meu e aproape.
Pe prispa albă voi întinde mărul
Ce-a scânteiat prelung, să nu mă pierd…
În vaietul de umbre din culcuşuri,
Până la rană vie te dezmierd.
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.