Ultima stafie a domnului Shakespeare


Cartoful fiert şi dosarele securităţii

~ Domnul Shakespeare m-a turnat la securitate ~

 

Ochii îmi erau mai obosiţi ca niciodată. Aproape că nu-i puteam ţine deschişi. Orice încercare de a lăsa să mai pătrundă raze fierbinţi în cristalinul îngălbenit de vreme era o muncă asemănătoare cu cea a miticului Sisif. Doar bietul auz mă mai slujea cu credinţă. Dar şi acesta nu îmi putea oferi decât aproximativ 25% din cantitatea necesară de mireasmă a vieţii. De mişcat nici vorbă. Nici măcar un deget. Medicul nu s-a sfiit nici o clipă să îmi dea verdictul fatalităţii. Mi se interzisese să mă gândesc, încă de acum o săptămână, că voi mai avea vreo şansă să supravieţuiesc printre cei pe care, de-abia acum, îi numesc oameni. Mereu am avut impresia că societatea este o faţă puţin mai cizelată a unei savane globale. Acum îmi pare rău că am susţinut cu vehemenţă această ridicolă şi absurdă imagine a habitatului antropic. Era un defect profesional. Oricum… Acum este prea târziu să mai fac analize retrospective asupra propriilor mele credinţe şi convingeri.

Sunt o legumă… Sunt asemenea unui cartof fiert şi uitat de câteva zile într-o oală imensă, albă, proaspăt renovată cu fonduri europene, cu ferestre imense, asemenea unor ochi mereu deschişi către partea întunecată a lumii, dincolo de care nu sălăşluiesc decât doi plopi, pe care îi ştiam de când au fost plantaţi acolo de progeniturile primei generaţii de comunişti autentici. Sunt asemenea unui cartof fiert căruia îi ţine companie un morcov, puţin cam zbârcit, tăiat şi el pe la prostată din câte am auzit. Ne mai ţine companie în mirifica noastră oală bătrânească, o ceapă uscată, lipsită de propria-i sevă, sedată şi bine ancorată în perfuzii. Eram cea mai proaspătă legumă din salonul 10. Din când în când mai venea bucătarul, şi el puţin anemic, cam pe la 70 şi ceva de ani, sprijinit mereu de o asistentă tânără şi de un stetoscop, probabil pe post de polonic, să ne salute şi să ne întrebe de sănătate. Nu pentru că sănătatea noastră era o veche poveste de adormit copiii, ci pentru că noi, cartoful fiert, stimabilul morcov şi distinsa ceapă, purtam în sânge stigmatul pieirii iminente. Eram o legumă paralizată, în căutarea timpului pierdut cu tot felul de eschivări febrile din realitatea cubică şi frumos vopsită cu lavabilă, care îmi penetrau amintirile până în adâncul copilăriei deja uitate.

Pierdusem oare şirul zilelor?… Memoria îşi dezintegrase o parte din arhivele securităţii. Nu mai găseam o serie importantă de dosare despre ziua de 15 martie. Mai rămăsese în arhivele memoriei mele doar un bileţel, o declaraţie a unui fost turnător, pe nume de cod: Domnu’ Shakespeare. Aşa se semna el. Dar şi bileţelul acesta era scris de mână şi abia se înţelegeau hieroglifele de „doftor”… Doar doctorii operau aşa de bine… Memoria lucrează încă foarte subtil. M-a trimis la această zi frumoasă de primăvară. Dincolo de o intuiţie încă funcţională, subliminalul exerciţiu al memoriei unei minţi pe jumătate paralizate într-un pat, vizitat de doamne frumos echipate în halate albăstrui şi dotate mereu cu seringi, îmi oferea confortul călătoriilor în timpul celor mai seci amintiri. Lipseau dosare şi intrigi întregi, cu precădere cele care descriau primăvara şi oamenii pe care i-am cunoscut cu prilejul naşterii ghioceilor, 15 martie al fiecărui început de an din 1930 până astăzi. Lipseau miresmele mălinului înflorit şi frunzele crude ale vlăstarelor de vie.

Aceasta este jurnalul memoriei mele zilnice. Astăzi doar atât mi-a trecut prin minte. Cel puţin a-mi aduce aminte mai pot încă să fac, cu toate că această frumoasă activitate fură multă energie din ceea ce le este necesar muşchilor oculari să se încordeze, să ţină pleoapele ridicate şi pupilele larg deschise să vadă bine. Un uriaş paradox al cartofului! Când nu gândesc sunt o legumă, un bleg întins cât mine de lung pe un pat rabatabil, un cartof fiert cu ochii deschişi îndreptaţi mereu spre tavan. Doar cartoful fiert care nu gândeşte poate ţine ochii deschişi. Gândesc numai cu ochii închişi. Tavanul alb nu îmi poate spune nimic despre arhivele securităţii.

Jumătate din zi mi-am promis că voi face retrospectiva arhivelor memoriei, asumându-mi o muncă de bibliotecar securist, căutând fişierele lipsă, amintindu-mi momentele plăcute ale vieţii, feţele cunoştinţelor şi ale familiei mele, sentimentele trăite cu intensitate maximă în cei 79 de ani. În cea de-a doua jumătate de zi mă complac, vrând nevrând, constrâns de situaţia mea de angajat în cursa fără întoarcere a ultimei etape din campionatul condamnaţilor la moarte pe caz de boală – amorţeală fizică – într-un cartof fiert, aşa cum îi place Domnului Shakespeare să mă vadă, pregătit să se integreze într-o supă de legume, gătită prin trădare de sistemul somatic al fiinţei umane, faţă de acest mariaj simbiotic a două entităţi corupte, care odată ce părăsesc alianţa consfinţită încă de la naştere, se abandonează reciproc, se anatemizează una pe cealaltă şi se autoexilează, una să putrezească în pământul din care a fost creată, iar cealaltă să se risipească undeva prin preajma lui Dumnezeu, sau dacă o fi una mai al dracului, să treacă în uitare aliindu-se cu focul etern şi smoala iadului.

Aici, în această grădină frumoasă de legume, grădinarul, care îşi arogă dreptul de veto asupra condamnărilor la fierbere prin chinul convieţuirii speciilor, de buna voie şi nesilit de nimeni ne mai udă faţa la ore fixe, pentru a nu crăpa în bătaia lămpilor cu halogen. Singurele surse de oxigen nu pot supravieţui decât pe pervazul ferestrelor. O frunză de ficus plantată într-o cană de porţelan, cu toarta spartă, umplută pe jumătate cu pământ lutos din faţa spitalului, era aproape uscată, pesemne că era bolnavă şi nu o trata nimeni. Într-o altă cană, de data aceasta de plastic şi de culoare verde, stăteau alături de frunza de ficus un fir de zambilă albă şi câţiva ghiocei veseli, sugrumaţi de jur împrejur cu aţă, care să îi ţină strâns împreună, să nu care cumva să zburde singuratici. Căciuliţele ghioceilor tânjeau totuşi către libertatea plopilor. Soarta lor era însă dată pieirii şi efemerităţii, la fel ca şi a noastră. Vor fi uitaţi, se vor ofili probabil înaintea noastră din lipsă de perfuzii şi doze de sevă vitală, şi ne vor şopti în cele din urmă un simplu adio! Dacă ne-ar vorbi ghioceii… Dacă ne-ar zâmbi zambilele…

Domnul Shakespeare revenise după un timp, se aşeză în faţa mea, îmi zâmbise ca şi cum ar fi o zambilă, îşi aşezase stetoscopul, iar după ce îşi chemă asistenta, îi spuse să îmi schimbe poziţia capului. Aceasta îmi potrivise ochii înspre privirea securistului, apoi îmi administră o seringă în gât.

Până să mi se închidă ochii cu totul, râsul bucătarului cu stetoscop îmi răsună ca un ecou într-o cameră goală, fixându-se în creier.

 

 

Bântuiala Domnului Shakespeare

~ năluca contraatacă ~

 

Un glas metalic apărut de nicăieri, îmi năucii timpanele-amorţite.

– Deschide! Hai, deschide ochii!

Trebuia să deschid ochii, dar pleoapele îmi erau cortine de fier trase cu o seară înainte peste albul ochilor, parcă ruginite şi înţepenite în loc.

– Nu poţi, aşa-i? îmi spuse vocea aceea, apoi dispăru o vreme.

Simţeam o durere de cap ca şi cum tot creierul se prăvălise peste ochi grămadă, împingând orbitele către exterior, încercând parcă să-i ajute să se deschidă cu forţa. Dar muşchii din cap nu sunt bicepşi, nu au forţă suficientă, deşi provoacă durere mai mare decât dacă ai fi lovit de un pumn în gură.

– Nu te mai chinui domnul meu, reveni vocea misterioasă, nu are rost. Tu crezi că te mai poţi trezii la realitate, aşa, una cu două? Nici gând, nici vorbă. Nu te mai obosii. Fii calm şi încearcă să mă urmăreşti.

– Cum să te urmăresc nălucă, am spus în gând să nu m-audă.

O numărătoare inversă şi o pocnitură din palme făcu să dispară durerea.

– Trei, doi, unu, şi „pleosc”. Dispari tu diavol ce porţi ispita-n semne de-ntrebare, a spus năluca-voce imediat, iar gândul meu se aşezase liniştit în creier.

– Dar ce-ai făcut? Cum ai făcut? Nălucă!… De ce nu mă mai doare capul?!… Dar ochii? De ce nu pot să îi deschid? Vorbeşte-mi drăcovenie odată! Cine eşti tu? Şi ce vrei de la mine?

– Eu sunt tu şi tu eşti mine. Întâi să te întrebi pe tine şi-apoi eu voi răspunde, mă surprinsese vocea.

– Întâi să-mi spui de ce nu văd! Apoi să îmi explici de ce sunt tine şi tu eşti eu, căci nu-nţeleg, nu îmi dau seama.

De-odată se făcuse linişte. După câteva bătăi în pleoape ca şi cum ar bate cineva într-o uşă de tablă masivă, după un zgomot asurzitor asemenea frecării zalelor unui lanţ unele de altele şi după un sunet sec, aproape surd, ca al unei chei sucite într-un lacăt ruginit de vreme, se întrezării în întuneric primele raze de lumină. Porţile lui Ene au fost dezvrăjite şi redeschise spre bucuria mea.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Mine celălalt

~ Domnul „G sau R sau I” ~

 

Îmi era greu să mă menţin încă treaz. Forţele lui Ene, deşi imaginare, erau evident peste putinţele mele de a tine ochii deschişi. Muşchii pleoapelor cedaseră complet. În fiecare seară aceeaşi poveste, acelaşi război şi nu îmi era uşor să pierd de fiecare dată. Pleoapele ca de plumb au căzut peste albul ochilor precum cortina după o piesă e teatru. Din nefericire pentru mine bătălia cu mult mai experimentatul Moş Ene, nu a fost o simplă piesă de teatru, ci o luptă pe vis şi realitate.

Irişii obosiţi de bătrâneţe, înecaţi de întunecatul hău al ochilor, căutau disperaţi şi îngroziţi ultima rămăşiţa de lumină posibilă. Absorbind tot ceea ce este cunoscut sub denumirea ,,lumină”, dintr-o dată aceştia au încremenit… Au împietrit în propriul lor locaş. Apoi a urmat un moment de criză, după care ambii irişi au luat-o razna şi au început să lovească puternic în pereţii orbitelor, tremurând, gata să explodeze.

Era întuneric. Era frig. De-acum începuse procesul de congelare. Criogenia contractară muşchii irişilor până la a constrânge pupilele să se închidă. Un zgomot metalic mă înştiinţă că irişii cedaseră şi ei. Pupilele au fost forţate să se închidă şi apoi au fost frecate cu lacăte şi lanţuri fermecate. Anticamera necunoscutului mă trimisese dincolo de orice speranţă de a mai vedea o picătură de lumină.

Parcă nu ar fi fost de ajuns cele petrecute până acum, din sălaşul lui Ene, zdrăngănitul unor zale de fier mă înspăimânta şi mai tare. Un trosnet ca şi cum cineva ar fi sucit o cheie într-un lacăt a fost ultimul sunet de dincolo. Nici lumină, nici cuvinte, nici culoare, nici speranţă. Acum s-au năruit toate cele pe care le numeam acolo realitate. În această situaţie sentimentul claustrofobic începea să pună stăpânire pe fiinţa mea, de-acum neputincioasă. Aveam de asemenea sentimentul că sunt încarcerat pentru totdeauna într-o celulă de metacarne şi forţat să aştept în întuneric şi frig neplăcut o eventuală judecată, pentru nu ştiu ce fapte.

Întunericul devenea tot mai negru. Nesiguranţa, neliniştea, uimirea şi necunoscutul deveneau tot mai apăsătoare. Tensiunea şi nestăpânirea îmi îngrozeau aşteptarea mută. Toate acestea mă făceau să-mi întorc privirile şi gândurile asupra mea. De-odată mă cuprinse un val de întrebări. Încercam să mă văd, dar nu reuşeam să-mi răspund la întrebarea, de ce nu este posibil? Apoi am încercat să-mi pipăi corpul şi să mă urnesc din loc. În zadar acest lucru! Degeaba căutam explicaţii la imobilitatea şi existenţa mea. Mă dominau numeroasele întrebări care ţineau de domeniul firescului, iar răspunsuri pentru fiecare nu erau cu putinţă aici.

Unde sunt? De ce sunt aici? De ce nu îmi pot răspunde propriilor întrebări?… Am înţeles că doar pot gândi… Iată o primă explicaţie, mi-am spus… Un prim răspuns printre atâtea întrebări: sunt vulnerabil la gândire.

Nişte paşi îmi atrag însă atenţia, îi simţeam apropiindu-se încet şi apăsat spre mine, apoi din ce în ce mai aproape şi brusc se opresc la o anumită distantă, undeva în îngrămădeala aceasta de prea mult negru. Şi atât! După un timp, undeva în noianul de întuneric se aprinde un beculeţ jucăuş, o luminiţă nervoasă, ba mai intensă, ba mai slabă, aşa ca un licurici în căutarea perechii sale. Credeam că este un semnalizator şi doream să merg cât mai aproape, voinţa însă nu îmi era de ajuns pentru a mă deplasa într-acolo, mai era nevoie şi de organele de deplasare, picioarele. Nu le aveam nici pe acestea şi nici unul din celelalte organe. Eram un conglomerat de simţuri şi fenomene psihice. Întunericul îmi furase înfăţişarea firească.

O nouă avalanşa de întrebări mă cuprinse într-o strânsoare fără ieşire. De ce trebuie să se întâmple toate acestea? Ce caută o luminiţă tocmai în adâncul întunericului? Ce se află dincolo de ea? Este cumva un „dincolo”? Este oare o poartă spre un altceva? Şi asaltul de semne „?” nu conteni până când…

…Atenţia mea mi-a fost atrasă din nou de acea luminiţă care începea să trepideze, iar în cele din urmă să se stingă încetul cu încetul, asemenea uni chibrit pe sfârşite. Gata!… S-a stins cu totul… Aici totul dispare, întâi paşii, iar mai apoi luminiţa. Cel puţin nu mai simt nici o frică. Din nou întuneric, din nou beznă, din nou simţul văzului îşi luase concediu. Paşii îşi făcură iarăşi simţită prezenţa apropiindu-se de mine, parca mai apăsat şi parcă mai nervos decât prima dată. Curiozitatea creşte. A urmat o scurtă clipă de suspans şi… Linişte. Numai eu eram o continuă nelinişte. Simţeam nişte zvâcniri puternice de sânge, apoi nişte bătăi ale inimii, întâi lente apoi tot mai rapide şi mai aproape. Parcă nu erau totuşi bătăile inimii mele, dar le simţeam ca şi cum ar fi, iar ritmul inimii devenea din ce în ce mai enervant şi tot mai accelerat. Un moment de obsesie şi încordare maximă… Era cineva lângă mine!

Printr-o explozie silenţioasă, concediul vederii luă sfârşit şi se curmă acest moment de perpetuă mirare şi uimire… Luminiţa devenii luminoi… Dacă nu m-am dus eu la ea, a venit ea la mine. De ce! Din ce motiv! Ce-o fi ea! Cine-o fi ea! Ce-o vrea de la mine!

Şi-un pleoscăit din palme întrerupe şirul întrebărilor.

– De-acum supărătoare, nu?

O voce îmi continuă gândul, o voce care venea de undeva din spatele luminoiului puternic. Îmi era tare cunoscută. Parcă…

– Ei parcă… Este însăşi vocea ta.

O altă situaţie care îmi părea cu totul ciudată. Parcă nu trecusem îndeajuns până acum printre atâtea ciudăţenii, mai era nevoie de încă una.

– Da, era nevoie!

– De ce? De ce toate acestea? Ce-i cu toată povestea aceasta? Ce vrei tu de la mine! Cine eşti tu! De ce nu te…

Această ultimă întrebare fu întreruptă de acelaşi pleoscăit de palme.

Maşinăria de fabricat semne de întrebare a fost oprită. Motoarele ei de căutare gâfâiră puţin, apoi tuşiră puternic şi în cele din urmă se opriră cu totul. Un alt pleoscăit alungă luminoiul, iar vederii mele i se înfăţişă un chip.

– Seamănă bine cu mine îmi spuneam.

– Nu-i aşa?… Continua vedenia.

Gândurile-mi amorţiră o clipă. Îmi era greu să mă dezmeticesc. Gândurile mi se bâlbâiră. Straniu! Nici o întrebare nu mai intervenise. Simţeam cum zâmbesc. De fapt mă uitam la vedenia din faţa mea. Ce mare mirare… Zâmbea ea pentru simţămintele mele.

– Hoţu-le! Îi spun. De ce mi-ai furat corpul! Cu ce drept! Ce ţi-am făcut! Cine eşti să… Ce vrei tu să…

Din nou acea sâcâitoare fabrică de meşterit tot felul de întrebări se dezlănţui cu suliţe ascuţite asupra mea. Vedenia îşi apropie palmele şi pleoscăitul lor salvator mă despovără din nou de necontenite întrebări. Cu ochii închişi vedenia începu să urle isteric.

– Domnule „G sau R sau I” sau cum te-oi fi numit, te implor să încetezi a mai ridica semne de întrebare asupra acestui biet suflet. Aici eu comand! Lasă-mă te rog să îmi văd de treabă şi nu mă mai bruia… Cum ar fi să mă amestec şi eu în meseria dumitale? Te rog să aştepţi până îţi va veni rândul.

Deodată dispăruse o povara pe care, cred, o cărasem cu mine până acum şi nu ştiam de ce. Mă simţeam mai uşor, mai despovărat. Bănuiesc că povara aceasta era mai vechiul meu amic al gândurilor, Domnul Shakespeare. Ridicând din nou privirea asupra vedeniei vederii mele şi observându-mi corpul în faţă am devenit dintr-o dată gelos pe cel care mi-l purta fără drept.

– Nu trebuie să fii gelos pentru că îţi port trupul, stai liniştit, este pe mâini bune…

Îmi ghicea gândurile. Ştia ce urma să gândesc. Ceea ce trebuia să fac era să pun întrebări.

– Aşa şi trebuie, una câte una, continuă vedenia. Sper ca domnul „G sau R sau I” nu se va mai amesteca în discuţia noastră. De aceea mă aflu eu aici, pentru a te lămuri pe tine.

– Ei bine, Aş dori să ştiu cine eşti tu?

– Eu sunt „Eu”!

– Nu înţeleg!

– Ceea ce vezi este intr-adevăr corpul tău, dar aceasta mare de negru este lumea mea.

– Ce lume? Ce vrei sa spui?

– Aici eu sunt lumina. Acesta este locul meu firesc. Aici eu domnesc, iar acesta este regatul meu… Cu alte cuvinte, eu sunt cel de care te loveşti de fiecare dată, instanţa binelui şi răului ales şi a faptelor tale.

– Cum? Ce instanţă? Ce tot spui acolo?… Şi ce caut eu aici? De ce ai corpul meu?…

Un nou val de întrebări a tăbărât peste fiinţa mea, gata să mă devoreze, dacă pleoscăitul salvator nu interveni pentru a nu ştiu câta oară. Dacă înainte mă simţeam despovărat de semene de întrebare, acum simt o apăsare în puls.

– Semn că domnul „G sau R sau I” nu cedase aşa de uşor. Dar nu-i nimic, nu-i nimic, căci în curând am să am şi eu ac de cojocul lui.

– Dar cine este acest domn „G sau R sau I”? Despre cine vorbeşti tu acolo? Eu nu văd pe nimeni aici. Mai este cumva cineva în întuneric?

– Sigur că mai este. Acesta este mai populat decât iţi poţi imagina tu, iar simţurile tale nu pot percepe o astfel de lume. Însă nu ai să înţelegi nimic până nu ai să începi să mă înţelegi pe mine.

– Tot nu mi-ai răspuns la întrebare. Cine eşti tu?

– Nici tu nu m-ai lăsat să termin explicaţia. Numele meu este aici “Eu”. Şti foarte bine că fiecare persoană are un „eu” al ei, interior…

– Da, şi?…

– Eu sunt acel „eu” al tău.

– „Eu”-l meu?

– Da!… Şi acesta este locul unde eu sunt stăpân, această negură este sălaşul cunoştinţei tale. Pricepi!?

Am încercat să dau din cap în semn că am înţeles, însă m-am văzut „Eu”-l mişcând capul în locul meu.

– Ei, daca ai înţeles acest lucru, ne va fi mai uşor să ne înţelegem de-acum înainte.

– Sper! Dar nu sunt lămurit în privinţa acestui domn, pe care-l invocai mai înainte… Te superi dacă eu îi spun „Domnul Shakespeare”… Mai este cineva în bezna aceasta?

– O! Da! Doar nu credeai că suntem singuri!? Nici nu o să-ţi vină să crezi câţi mişună în preajma ta fără ca simţurile tale să-i perceapă cumva. Este o lume aproximativ aşa cum o şti tu pe cea care o numeşti afară „realitate”.

– Cum? Stai că nu am înţeles bine. Aşadar nu suntem singuri! Cineva stă şi ascultă cum fac eu pe prostul şi tu pe deşteptul?

– Nici nu ai idee câţi sunt acum în preajma ta si te ascultă.

– Ce lume mai este şi asta în care nu poţi să faci nimic decât să constaţi că eşti privit şi nu vezi de către cine anume?!

– Aceasta este adevărata ta lume, adevărata ta realitate. Tot ceea ce există în lumea ta este doar o copie fidelă, o oglindă întoarsa pe dos a ceea ce eşti aici.

– Vrei să spui că afară este lumină pentru ca aici este întuneric?

– Acolo este dezordine pentru că aici este absoluta ordine. La voi este aceeaşi lume de aici, însă cu capul în jos.

– Dar eu nu văd nici o ordine aici!

– Nici nu este nevoie. Este suficient să mă vezi pe mine. Eu sunt doar vârful „iceberg”-ului, sunt ceea ce este suficient să vezi pentru a şti că sub mine este o uriaşa lume, pe care ochii tai, cei pe care îi port eu, nu o pot vedea.

– De aceea este atât de întuneric, nu?

– Întocmai.

– Iar corpul meu?

– Tu eşti în lumea ta o copie a cea ce ai acum în faţă, imaginea ta reală este ceea ce vezi, Da!… Eu sunt imaginea a ceea ce eşti tu de fapt.

– Tu eşti „mine celălalt”, nu?

– De aceea nu te poţi mişca în această realitate, pentru că este imposibil să ai în posesie propria ta materialitate. Aici doar eu sunt „tu” cel adevărat. Aici eu sunt „tine celalalt”. De aceea tu, în realitatea pe care o invoci a fi cea adevărată, nu te vezi decât pe părticele, niciodată în întregime. Doar aici ai ocazia să te admiri în întregul tău, departe de subiectivitatea cărnii tale, fără a te privi în oglindă, un instrument care deformează realitatea şi înşeală vederea.

– Extraordinară teorie, îmi vine să cred că aşa este, Dar să revenim la vechea întrebare: cine este acest Domn Shakespeare?

– Având în vedere ceea ce am discutat până acum ai să înţelegi foarte uşor.

– Te rog nu ocoli răspunsul!

„Eu”-l se uită puţin la mine, făcu o pauză, însă prin gestul său, telepatic îmi trimisese gândul de care aveam nevoie să înţeleg. Domnul Shakespeare era sosia gândirii mele, cea care îi reprezintă, în faţa mea, existenţa, şi îi dă înfăţişare. Intuiţia nu mă părăsise…

– Înţelegi repede. Din acest punct de vedere nu mă plâng atunci când mă gândesc la faptul că te-am suportat atâta vreme. Da! El este cel care te face să te îndoieşti. Aceasta-i este meseria, să te pună pe gânduri, să te facă să te îndoieşti chiar şi de tine însuti, de mine sau de realitatea aceasta în care te afli acum. El te dojeneşte cu fiecare semn de întrebare pe care îl ridică asupra ta… Iar săgeţile lui sunt foarte dureroase şi spinoase.

– Aşadar, trebuie cu necesitate să fie eliminat din acest joc.

– Nu. Nu este întocmai aşa cum spui tu. Ar fi practic imposibil. El trebuie doar ţinut departe de tine. Tu eşti fragil, eşti vulnerabil lui, pentru că nu îi aparţii.

– Eu!?

– Da. Tu. Aici eşti supus altor legi decât fizicii pe care o cunoşti şi se potrivesc realităţii tale. Aici atacurile lui au altă forţă şi putere. Nu te-ai simţit mai uşurat după ce l-am alungat?

– Da, Sigur… Dar cu mine ce este? Ce se întâmplă acum?

– În privinţa ta… Aşa cum ai spus înainte, eşti doar un pachet de gânduri, o grămadă de simţuri şi efecte, iar restul, ceea ce iţi lipseşte, îmi sunt caracteristice.

– Doar aici în aceasta lume. Dincolo este altceva.

– Şi în afară de Domnul Shakespeare mai este cineva aici de faţă?

– Cu absolută necesitate, nimic nu pot sa fac fără asistenţă şi fără ca ceilalţi să ştie. Locul acesta este ticsit de o mulţime de „cineva”.

– Care cineva?

– Acest lucru îl vei afla altă dată. Acum era necesar să ne cunoaştem doar noi, pentru că eu sunt singurul din acei cineva, locuitori ai ceea ce nu vezi, care iţi poate răspunde provocărilor nesigure ale firi neliniştite. În mod normal nu trebuia să se întâmple nici o perturbare a discuţiei, însă cunoştinţa cu domnul „G sau R sau I” a fost cât se poate de inoportună, iar acest lucru datorită slabei tale fiinţe. Cu el ai să te întâlneşti personal cât de curând. Prima etapă a cunoaşterii tale de sine este popasul în faţa conştiinţei. Cu alte cuvinte, în faţa mea… Iar acum, cu speranţa că principalele nelămuriri au încetat, ştiu că ţi-a mai rămas doar o singură întrebare al cărui răspuns îl cauţi de când ai ajuns în întunericul acesta.

– Ai dreptate.

– Căci eu ştiu ceea ce simţi şi gândeşti. Aici nimeni în afară de mine nu joacă rolul lui „ştie tot”. Acum spune! Căci ai această întrebare pe buze de multă vreme.

– Intr-adevăr, cam de multă vreme mă macină gândul că nu ştiu de ce mă aflu aici şi de ce trebuie să discut cu „Eu”, cu „mine-celalalt”.

– Dacă nu discutăm nu avem cum să ne înţelegem. Dacă nu ne înţelegeam nu ai fi putut să afli răspunsuri.

– Bine! Atunci să mai discutăm.

– Trebuie să fie cineva cu care să vorbeşti pentru a dezvolta o discuţie şi din mulţimea de „cineva” eu sunt primul.

– Aşadar acesta-i doar începutul, nu? Urmează „iceberg”-ul despre care vorbeai înainte?

– Dar care nu e nesfârşit… Iar a răspunde la întrebare este foarte dificil. De aceea vroiam să iţi ofer întâi un răspuns parţial şi apoi în întregime, pentru ca şocul să nu fie prea mare. Accepţi acest joc? Da sau nu?

– Te rog! Accept.

– Îmi este foarte greu, dar încerc… Curând te vei despărţi de lumea ta…

– Cum adică: să mă despart? Oricum nu mai sunt în lumea mea, odată ce mă aflu în faţa celui care îmi posedă trupul.

– Moartea, bătrâne… Moartea! Vei muri în lumea ta şi vei deveni „tu” în lumea mea… Ştiu, ştiu! Este şocant pentru tine, însă pentru mine este un moment al împlinirii, voi deveni spiritual, dăinuitor peste veacuri. Trebuie să accepţi această situaţie! Ţi-au fost suficienţi 86 de ani de trăit în aceea lume a minciunilor, a îndoielilor, a schimbărilor bruşte şi nesigure.

– Ce!? Eu!? Eu să mor!?… Când?

– Stai liniştit, nu chiar acum, mai ai ceva timp în care să fii numit „bătrân înţelept”.

– Când? Spune-mi când!

Aceasta nu pot să ştiu, nu sunt ghicitor. Ştiu însă că totul depinde de carnea ta, dacă te mai vrea sau nu. De asemenea mai ştiu că încetul cu încetul, îndată ce vei cunoaşte pe toată lumea din jurul tău, aici ţi se va face lumină, ţi se va ridica din Soare statuie, iar astfel vei înţelege lungul proces de cunoaştere a „iceberg”-ului. Realitatea pe care o numeşti tu „realitate” are să devină din ce în ce mai fantomatică şi incertă pentru tine, iar această lume în care te afli acum o să-ţi devină realitatea cea adevărată. Curând vei fi aici în locul meu, iar eu am sa fiu în tine şi am să devin forţa ta. Vom deveni una. Acum însă, în aceasta situaţie eu trebuie doar să te pregătesc să accepţi ceea ce se petrece cu tine.

– Of, Doamne!… Ce veste!

– Şi nu este singura.

– Cum!? Ce!? O, nu, să nu-mi spui că este tot o veste proastă.

– A muri nu este o veste proastă. Moartea nu aduce cu sine suferinţă fizică, ci mai degrabă o descătuşare a forţelor nebănuite ale firii, care nu au avut cum să se manifeste în carcera carnală a trupului tău. Depinde de tine cum vezi lucrurile şi moartea.

– Aşadar trebuie să aleg între suferinţă şi eliberare.

– Nu. Oricum acestea sunt de neseparat, sunt împachetate împreună şi închise într-o Pandoră ferecată de forţe pe care numai tu le cunoşti. Depinde pe care o vei elibera prima si pe care o vei alege să-ţi domine puterea.

– Bine, am interes aluzia. Dar care este următoarea veste?

– Ai ales speranţa şi eliberarea… Aşadar pot spune că eşti în comă! Aceasta este ultima parte a vieţii tale, dacă vrei să-i spun aşa. Iar acum ai aflat ceea ce era de datoria mea să iţi spun. Întâlnirea noastră se va încheia aici şi cu speranţa că nu voi mai părea simţurilor tale o ciudăţenie şi o vedenie, mă voi retrage lăsând locul celui care te-a amăgit cel mai mult în lumea ta.

– Cum adică!? Ce se va întâmpla de acum înainte?

– O resuscitare.

– Dumnezeule! Trebuie să evit toate acestea. Cu siguranţă toate acestea au fost doar în visul meu. Ce vis ciudat! Trebuie să vorbesc cu familia. Of Doamne Dumnezeule! Doamne Dumnezeule!…

– Panica este zadarnică bătrâne. Oricum după ce nu voi mai fie eu aici, vei uita totul. Un singur lucru iţi vei mai aminti.

– Adică voi uita totul!?… Toată mascarada aceasta!? Ce anume voi mai şti?

– Ca eşti în comă.

Şi un ecou a început să răsune în pustiul de negru. Comă… Comă… Comă… Comă… La nesfârşit.

– Întocmai cum „Eu” îmi spusese. Într-o clipă discuţia luă sfârşit. Un alt pleoscăit de palme acoperii din nou faţa conştiinţei mele cu acel luminoi. Încet, încet se depărtă de văzul meu şi nu se mai auzea decât foarte slab acel ecou obsedant. Faţa lui „Eu” parcă făcuse puţină lumină aici în jurul meu, însă acum, odată ce luminoiul începuse să se retragă în neantul de negru, bezna puse din nou stăpânire pe ochii mei. În depărtarea sa luminoiul mai tremurase puţin şi apoi dispăruse aşa cum a şi apărut. Totul se petrecuse cu o viteză uimitoare.

Începeam să simt nişte sforţări ca nişte şocuri electrice, care mă chemau parcă în altă parte. Auzeam din ce în ce mai bine nişte zale si o cheie răsucindu-se într-un lacăt.

Într-o clipă m-am văzut absorbit în anticamera lui Ene. Irişii păreau Încă obosiţi, iar albul ochilor, zdrobit, era însângerat. Deşi îmi venea să surâd de bucuria ieşirii din coşmar, o ceaţă deasă mă nedumerea.

Ceva se auzea din ce în ce mai bine. Nişte ţipete. Apoi nişte planşete. Ce se întâmplă? Ce se aude? A!… Comă, îmi spuneam… Resuscitarea… Comă… Resuscitarea… Comă…

O lumină puternică risipi în ceaţa şi mă izbi în ochi. Plumbele cortine se ridicaseră. Avusese cumva loc o piesa de teatru!?… Nu, desigur. O altă piesă de teatru stătea să înceapă.

Milioane de fotoni de lumină îmi colora vederea încă slabă. De-odată toată lumea pe care o auzeam dispăru din văzul meu o data cu glasurile triste ale lor. Când pleoapele au fost deschise cu totul, o ploaie de lumină îmi inundă irişii şi simţeam cum faţa mi se dezgheaţă în aceste raze de soare. Procesul de criogenie a luat o întorsătură radicală. Lumina şi căldura au învins… Lipsea însă Domnul Shakespeare. A murit.

Câteva voci veniseră şi-mi risipiseră liniştea şi constatările.

– Încă o dată!

– 360!?

O noua sforţare ca un şoc electric îmi zgudui carnea.

– Trăieşte!?

– Da.