nu te mai mira atât
nu îți ascunde privirile în haine
rănile astea pe care le acoperi
sunt urme
urme de roți
de șenile ruginite și
nu poți să treci dincolo

doamne iartă-mă implozia asta de
simțăminte se amestecă
uneori
înghițind omul
eu deja am pornit
de la mine până la tine
am putea uita timpul
gonește
gonește
gonește pe calu-i alb
refuzându-i domniței aripile desenate
noi luptăm cu focul
luptăm cu focul și
lumina-i tot acolo
clocotind între vitralii
înflorește-n marmura albă de caracas
îngeri cu brațele răsfirate secundar
ca niște evantaie orientale uriașe
strângând împrejurul lor
goluri
le umplu cu ceruri ca într-o saga amurg

cuibărindu-ne cu forța
luna
nouă
în piepturi