Susură picăturile zdrenţuite ale amintirilor
printre ceţoase cruci cu umeri gârboviţi
de lăsata lemnului, de uitarea-uitării,
pe sub brazi chirciţi de moroii dealului,
la o ochire de trenul spre marile capitale…
Broboade de humă plâng fii şi soţi neglijenţi,
plecaţi să cosească vrejul timpului,
dornici să sădească pruni pentru languroasa zare,
să mângâie tulpanul văilor, bretonul livezilor,
să îmblânzească fantasmele tolănite-n râu,
să creştineze durerea plopilor, a rugilor de mure…
Broboade de humă rămân în ogradă
să descânte prichiciul fântânii cu glanţ,
mâţele sticloase, golumbii neostoiţi din podul de tablă,
protofotografiile de nuntă, lămâiul înmărmurit
în gura beciului, ploaia de aur – destrămată strajă porţii
cu scârţ, câinele casei juruit de lanţ…
Broboade de humă
aşteaptă icul primăverii
să rodească lănci de iris
lângă turla bisericii…
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.