tu zici că mă ascund de tine-n  poezie şi nu ştiu să trăiesc,

că nu voi fi iubită…tot imi spui…pentru că nu ştiu să iubesc…

sunt in toate postulatele tale ,deja…

spui că-s de nimeni iubită

eu zic că nu-i aşa…

că am invăţat mai intâi prăbuşirea

zici tu,dar din tot ce ating mă alege iubirea…

şi zici că sunt rea ,eu zic că sunt bună,

că eu aş fi tunet dar eu  liniştea  sunt  de după furtună!

zici că sunt rece şi uneori de piatră

eu zic că sunt rotundă şi caldă!

spui că inima mea e o carte c-o singură filă…

nu mă cunoşti,sunt atăt de fragilă…

mă tot cerţi că din viata ta tot dispar

e mai bine ochii mei să-i vezi tot mai rar…

de la zidul lumii spui că am  faţa intoarsă-

dar aşa mi-e iubirea ,o linişte arsă-

de ce tot imi laşi vorbă unde pot da de tine?

când eu mă ascund de lumea de care să n-ai tu ştire!

dacă-ai invaţa să treci de cuvânt ai da de argint,

tu-mi ceri să-ţi spun te iubesc dar eu  nu ştiu să mint…

şi nu-mi pune sub semnul intrebării tot ce vrea să spună un verb

tu nu vezi că la tine toate substantivele fierb?

când spui că sunt zbir,cănd femeia de foc

de mii de ori ţi-am spus că nu-s aşa deloc…

de unde mă citeşti?din ce eşti ivit?

nu vezi că-s mai degrabă un copil răvăşit…?

tot ce trăiesc are gust de pelin

intre mine şi tine păsări pleacă şi vin

şi mai spui că vrei să-ţi umblu desculţă prin vise

dar eu sunt răzbunarea…păsării ucise!

tu de singurătate,spui că te sprijini de lună

dar la fel de singuri eram şi-mpreună

nu-mi căuta pe buze jurăminte

chiar dacă scriu despre iubire cu foamea din cuvinte,

eu vreau discret să punem punct şi SĂ nu mai dai  lumii de ştire…

despre acest sfârşit fără-nceput ce tu -l numeşti IUBIRE…