Azi, mă simt pustiită de-o secetă cumplită…
Fântânile rabdă crude și împovărate griji,
Iarba a sucombat brusc, terfelită de umbra deznădejdii,
Păsările și-au vopsit cântecele în jale amestecată cu tristețe.
Azi, mă simt a nimănui, uitată pe o margine de lume,
Gata să fiu mistuită de un vânt tânăr și turbat,
Tresărind la orice atingere și privind pierdută
Spre lumea din mine, care se topește încet, dar sigur,
Devenind lava vulcanului erupt în ziua în care
Au murit speranțele, a reînviat nefericirea
Și mi-a înflorit nestingherită pe degete…
Azi, mă simt atrasă de neant, de gravitație și de nemărginire,
O gheară rupe parcă firul vieții din mine, îl răsucește,
Îl face ghem, rostogolit, din ce în ce mai mare, mai experimentat,
Îl face gata de aruncat în sus, spre ceruri, spre neodihnă
Și trecere inspirată pe la Poarta Raiului.
Azi, mă simt invadată de negre gânduri, usturătoare,
Rănite și singure, libere să respire derută,
Stinghere și nesigure, cu soarta mea în palme,
Jucându-se de-a viața și de-a moartea,
Căutând cusururi și pentru una și pentru cealaltă,
Încercând să mă convingă să fac pasul spre mâine
Într-o certă direcție, uitând neputința sau mimând fericirea
Sau stingerea tuturor dorințelor odată cu lumina…
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.