De după perdele, strada se vede condusă de jandarmi. Din stradă, mulţimea nu mai vrea să fie condusă de nimeni. Pe  ecrane, purtătorii de microfoane se poticnesc în vorbe.

Nefiind protejaţi, printre protestari, de niciun semn distinctiv de presă, unii ajung victime. Din căldurica studioului, pleacă întrebarea ca o  suliţă de lemn: Câţi sunt în stradă?  Mai vin oameni? Ca şi cum, cineva ar sta cu numărătoarea cu bile să facă adunarea.
Adunări. Scăderi. Înmulţiri. Împărţiri. Pe la colţuri, stau unii cu foaia de decont pregătită. Alţii îşi fac din neputinţă un scut de apărare.
Când nu dai nimic, eu cred că trebuie să te aştepţi la ceva.
Altminteri, violenţa de lângă nonviolenţă n-are nicio noimă.
E periculoasă  violenţa  legitimă dezlănţuită haotic.
Revolta fără lideri ne aduce aminte de cazarma noastră de toate zilele. Chiar şi înfrânte, revoltele pun gândurile în  mişcare. Sfarămă mentalităţi.  Scoate lumea din împietrire. Schimbă ceva.
Asupra tuturor acestora se pronunţă judecata istoriei.
La judecata zilei, la noi, puterea  s-a împiedicat în imaginea reformei. Opoziţia caută în oglindă reforma imaginii. Protestarii nu sunt nici de dreapta. Nu sunt nici de stânga. Ei sunt porniţi pe drumul celui singur.
Singur şi cu necazurile lui. Într-un tangaj continuu. Din mal în mal.
Oare apa unui râu curge numai pe centru?
Cine cu cine se răfuieşte? A rupt frica spirala tăcerii? Sau tăcerea  a scos frica în spirală? Fiecare doreşte să trăiască în statul bunăstării generale. Antrenaţi  în lupta zilnică cu nimicul. Cu tăcerea ca minciună zilnică de necesitate. Până are loc întâlnirea dintre cei 3 F: foamea, frigul, frica. De aproape două sute de ani, ne modernizăm în istorie, de formă. Tot de atâta timp, importăm cu ochii legaţi forme fără fond.
Unde se încreţeşte iluzia? În violenţa mediatică? În violenţa socială?
Ochiul de sticlă al ecranului, veghează.  Lingăii de profesie se gudură pe lângă mâna care are biciul.
Dăm cu banul, la intrarea în istorie? N-are importanţă şi cum traversăm istoria? Cine vinde castraveţi la grădinar? Cine pe cine cumpără?  De ce tot timpul  la noi e ca  la nimenea?
Pentru ochii unora, mulţimea din stradă e o doză de suprarealitate. Acolo în mulţime, sunt oameni. Nu cuiere. Nu dulapuri. Nu mobilă.
Cineva trebuie să-i asculte. Înainte să-i asculţi, e nevoie să îi laşi să vorbească.
Presa este câinele de pază al democraţiei. Nici a puterii, nici a opoziţiei.
A democraţiei. Când eşti liber să stai înghemuit, libertatea e într-un pietroi.