mioritasau pângărirea unui simbol românesc


„ Dacă am fi perfect logici, -spunea Max Blecher-, ar trebui să adormim îndată ce ne-am trezit…”, lucru care ar fi fost de preferat în cazul exegeţilor Mioriţei de la Alecu Russo încoace, incluzându-i aici şi pe francezul Jules Michelet alături de americanul Ernest H. Lathan jr. ( primul acreditând ideea unui neam românesc resemnat în faţa morţii, al doilea dimpotrivă, exacerbând relaxarea românilor în faţa loviturilor sorţii datorată unei îndelungi experienţe în supravieţuire ). În fapt, toţi aceşti „tezişti” nu fac altceva decât să reia problematica drobului de sare dintr-o perspectivă tragicomică, adică să se lamenteze fără motiv de grija copilulului adormit pe vatră. Duiliu Zmafirescu, de pildă, şi-ar fi dorit un baci care să pună mâna pe bâtă şi să se apere ( în absenţa unei agresiuni directe ! ), iar Victor Eftimiu, la extrema cealaltă, nu s-ar fi dat în lături să scoată Mioriţa din cărţile de citire, întrucât cuprindea „ o monumentală lecţie de laşitate, de renunţare” ( cu toate că monologul ludic, fără o finalitate practică, al baciului Moldovean nu sugereză aşa ceva ! ). Neverosmile mi se par abordările lui Blaga din perspectiva „dragostei de moarte” a poporului român sau ale lui Mircea Eliade, care amestecă destinul implacabil al omului, aflat la capătul vieţii, cu zbaterile onirice ale acestuia de fiecare zi. De neacceptat găsesc şi opiniile lui Th. D. Speranţia cu trimitere la Osiris, ale lui Dumitru Caracostea despre jale şi soartă sau ale lui Liviu Rusu despre un sens al existenţei căzut în derizoriu, la care se adaugă consideraţiile lui Brăiloiu, Fochi, Muşlea, Steinhardt ori Noica pe teme dintre cele mai insolite ( ritualul nunţii postume a tinerilor „nelumiţi”, sensul fast al nefericirii ori universalitatea sufletului românesc dintr-o perspectivă cosmică ).

Recitind Mioriţa fără nicio prejudecată, observăm mai întâi că lipseşte fapta încriminată ( omorârea propriu-zisă a baciului Moldovean ), apoi descoperim că şi intenţia celor doi baci, Ungurean şi Vrâncean, lipseşte, întrucât naratorul nu poate depune mărturie, fiind doar un povestitor ca mulţi alţii, iar mioara nici atât, nefiind contemporană cu povestitorii. Mobilul crimei, pe de altă parte, nu subzistă în economia poveştii deoarece baciul Moldovean era mai chipeş, mai mândru şi mai viteaz ( „ortoman” ) decât ceilalţi doi, având pe deasupra „oi mai multe”, „cai învăţaţi” şi „câini mai bărbaţi”, adică un întreg arsenal care să-l apere împotriva invidiei sau lăcomiei tovarăşilor săi, nicidecum să-l demobilizeze ori să-l dezarmeze la aflarea unei simplu zvon („…că l’apus de soare / vor să mi te-omoare…”). Nici sub aspect temporal lucrurile nu sunt mai clare dat fiindcă între dezvăluirea mioarei şi monologul baciului nu există un interval de timp care să înlesnească luarea unei decizii, asemenea condensări temporale petrecându-se doar pe parcursul travaliului oniric, adică în vis.

Efuziunile onirice ale baciului Moldovean se manifestă exclusiv sub rezerva producerii acestui ipotetic deznodământ şi numai sub această rezervă ( „…şi de-ar fi să mor / în câmp de mohor…”), adică sub predicatele şi hiperbolele vieţii, fapt care exclude din start ideea resemnării sale în faţa morţii fără nici cea mai mică împotrivire ( atitudine „nenaturală”, cum spunea Aron Densuşianu, şi nespecifică omului, în general ! ). Nu se poate vorbi, aşadar, despre o lipsă de reacţie a baciului Moldovean la aflarea veştii, undeva pe la amiază, când ciobanii trag un pui de somn („…drăguţule bace / dă-ţi oile’ncoace / la negru zăvoi / că-i iarbă de noi / şi umbră de voi…” ), câtă vreme nu putem vorbi despre o agresiune propriu-zisă din partea celor doi, programată pentru mai târziu ( „… pe l’apus de soare…”). În mod evident, dacă mai era nevoie de adăugat, reacţia baciului Moldovean va fi fermă la momentul oportun; se va împotrivi şi se va bate ca un leu pentru a-şi apăra viaţa, turma de mioare, caii de povară ori câinii credincioşi, aşa cum mai făcuse de atâte ori pînă atunci cu tâlharii sau fiarele pădurii, îngropând în uitare de fiecare dată fantasmele şi angoasele dinăuntru.

Iată de ce găsesc interpretarea exegeţilor Mioriţei ca fiind simplistă, răuvoitoare şi adesea batjocoritoare la adresa poporului român. Sintagma „ …şi de-ar fi să mor…” este de departe ultima dintr-un întreg şir de variante optimiste, ea însăşi conţinând acea aură de speranţă înălţătoare care nu poate fi confundată nici cu resemnarea, nici cu inocenţa mielului înaintea tăierii şi nici cu aplecarea biblică a capului.