“Trezeşte-te, tu, patrie drogată…” (Adrian Păunescu)

V-ati întrebat vreodată care este diferenţa dintre două hoituri alăturate – unul care a trăit cu demnitate şi altul care a vieţuit abject -, ambele stând cuminţi pe năsălie în aşteptarea ultimei cântări a preotului?!… Răspunsul e foarte simplu: nici una. Dar între aceleaşi două hoituri aflate în starea de viu, unul asistat social – aflat la mâna deloc darnică a legii strâmbe votate de parlamentul ţării lor şi a sorţii, lege care nu îi conferă deloc azi, ci, dimpotrivă, îi îngrădeşte multe din drepturile sale fireşti -, iar celălalt cu maţele plesnind nicidecum de pântecăraie acută, ci de îmbuibare şi de nesimţire fără margini ?!… Răspunsul e la fel de simplu şi în acest caz: una imensă. (Am făcut referire aici atât la sensul peiorativ al substantivului „hoit”, care înseamnă corp, trup, respectiv, om foarte gras şi greoi în mişcări, cât şi la sensul său popular, ce defineşte un stârv, un cadavru, o zdrohnitură. Nu întâmplător am specificat cele două dimensiuni ale cuvântului amintit, fiindcă în tot ceea ce voi expune mai jos acesta se va situa pe ambele sale laturi complet diferite şi caracteristice unei fiinţe umane.) Ceea ce poate apărea însă aici drept un paradox evident de gândire este faptul că hoitul avut în starea de viu nu ajunge pe tot parcursul vieţii sale nici măcar la conştienţa rinocerizării propriei sale fiinţe străbătută de un duh maladiv ori la aceea a vremelniciei sale pământeşti şi nici la faptul că putrefacţia fizică ce îi însoţeşte intrarea în eternitate îl aşteaptă la colţul străzii cu aceeaşi voluptate şi cu acelaşi nesaţ la fel ca şi pe opusul său existenţial, hoitul sărac în starea de viu. Dezinvoltura cu care îşi plimbă primul propriul schelet pe cărările vieţii este una de o debilitate mentală incomensurabilă pe scara valorilor creştine profund umane.

Exact ca în definiţia obişnuită a diferenţialei unei funcţii, hoitul avut este diferit de hoitul sărac (x≠x0), dar foarte apropiat de acesta în ceea ce priveşte caracterul de contiguitate existenţială (x apropiat de x0), ambele fiind părţi componente intrinseci ale unui sistem bine structurat numit încă stat. Diferenţa dintre cele două hoituri este egală, exact ca în analiza matematică, cu h, adică, x-x0=h. Aceasta înseamnă că, în general, în societatea în care trăim, totul se raportează la această diferenţă h, precum frumos ne defineşte matematica diferenţiala unei funcţii oarecare f. Cu alte cuvinte, fie f:(a.b)→R, în punctul x0, diferenţiala cu pricina se scrie în următorul mod: df(x0)=f’(x0)∙h, unde f’, derivata funcţiei f, are expresia: f’(x0)≈fx0f

   Altfel spus, aşa cum stau lucurile în sfera matematicii noastre obişnuite, tot la fel stau şi în viaţă. În cazul nostru, diferenţiala hoit se sprijină atât pe defazajul imens dintre cele două elemente despre care aminteam puţin mai sus în tipul actual de societate globală, unde se respiră din ce în ce mai greu, dar şi pe raportarea constructului statal la aceste două repere fundamentale ale lui.

Căci, dacă ar fi sa efectuăm o radiografie simplă a realităţii uşor descifrabile cu ochiul liber azi, vom vedea că avem, pe de o parte, silueta frântă de mizerie a hoitului sărac – un leş cu geometrie diformă, burtă lipită de spate şi un morman de coşmaruri întunecate în loc de vise – şi caricatura mult lăţită a hoitului avut, pe de alta – un alt soi de stârv, dar de data aceasta unul cu fibră intrinsecă de mitocan sadea şi, de regulă, disproporţionat sub raport dimensional propriu -, ambele bătând la poarta existenţei fără intenţia firească de a dori să-şi cunoască, din păcate, propria-le identitate specifică. Hoitul avut îşi duce în concediu scheletul – de regulă, supradimensionat – pe Coasta de Azur sau pe alte coaste ori insule însorite constant. Hotului sărac însă, ca o palmă usturătoare a sorţii ce-i este plesnită cu putere peste ochi de către autorităţi şi comersanţi, i se oferă în batjocură „promoţii” expirate gata în hipermarketurile înţesate de produse cu substanţe cancerigene generic numite E-uri, dar şi o ploaie de cupoane sociale azvârlite, ca odinioară manifestele Partidului Comunist, peste capetele celor care se calcă în picioare mai rău decât la istoricele cozi ceauşiste spre a căpăta acea hârtie cu valoare fixă, care să le umple însă masa de lemn acoperită cu muşama înflorată de sărbători. Iată, din păcate, acesta este domeniul de definiţie de unde îşi extrage esenţa diferenţiala postdecembristă hoit în Anul Domnului 2011: MIZERIA.

Prin prisma acestei diferenţe artificial concepute de stăpânitori dintre cele două tipuri de oameni – sau, mai bine zis, de lumi -, născute ambele prin bunăvoire divină şi nu prin grija de stat şi de partid, mărturisesc faptul că niciodată nu am înţeles de ce un om se poate considera mai mult sau mai puţin vierme decat un altul (cine ştie, dacă nu la fel de putred şi la fel de de ticălos precum cel cu care se compară el însuşi?!…). Niciodată nu am priceput de ce trebuie strivită o fiinţă umană cu orice preţ de către semeni ei, în loc să i se întindă o mână de ajutor pentru a se putea ridica din fund de prăpastie întunecoasă – fie şi pentru simplul motiv că exact în acest mod şi nu altminteri a făcut, la rându-I, cu o anterioritate de două mii de ani faţă de momentul în care ne aflăm zi pe scala timpului, Christos-Dumnezeu Fiul -, deşi tot timpul am încercat să intru în profunzimea răului dominant spre a afla, ajungând acolo, de ce se încearcă a fi scos ăn mod constant Omul din centrul universului său specific şi coborât la stadiul cel mai de jos al său, cel de sorginte larvară, doar fiindcă acesta reprezintă cursul decadent al unei istorii contemporane impuse pe piaţă cu nonşalanţă azi de către  “patronii” ei neînsemnaţi (decât de diavol) din umbră?!…

Dar, până la urmă, am putea spune scârbiţi, ce atâta searbădă morală şi observaţie lucidă a partajării hoiturilor lumeşti din timpul de acum ?!… La dracu cu morala, când vezi care este mersul lucrurilor din prezent!… Nu a fost totul împărţit aşa de când există lumea şi pământul? În sclavi şi în stăpânii acestora? În hoituri avute şi în hoituri flămânde? În cei care conduc umanitatea şi în cei care tac – pentru că vor sau pentru că n-au încotro – şi se supun cu umilinţă, fiindcă altfel nu mai apucă nicio firimitură de la masa stăpânilor lor nesătui de a strâge cu sârg averi efemere? Ba bine că nu! Atunci, de ce ne mai tot mirăm cu ochii holbaţi la maximum de luciul mizeriei care ni se întinde în faţă azi ca o boală contagioasă ce mutilează în mod constant mulţimi de spirite şi de trupuri inocente?!… Ne mirăm fiindcă atât ne-a mai rămas să facem pe gratis. Deocamdată, nu există impozit pe aşa ceva.

Recunosc faptul că mi-ar fi plăcut să întâlnesc în această viaţă cât mai multe Fiinţe şi cât mai puţini călăi. Cât mai multe conştiinţe şi cât mai puţine cadavre. Cât mai multe intrări în sistem şi cât mai puţine ieşiri din acesta, căci nu mai e loc în cimitire azi de cruci. Evident că ecuaţia noastră existenţială ar fi fost sigur mult mai uşor de suportat, măcar şi pentru faptul că ea ar fi fost una trăibilă şi nicidecum una destul de greu supravieţuibilă. N-a fost să fie aşa. Dumnezeu a vrut cu totul şi cu totul altceva. Aparent paradoxal ceea ce voi scrie acum, dar eu îi mulţumesc zilnic divinităţii pentru acest dat personal, fiindcă sporirea în înţelepciune a oricărui duh înomenit, vorba părintelui Dumitru Stăniloaie, nu se face prin cantitatea de bucurie adunată în fibra interiorului său permanent construibil, ci prin lungul şir de suferinţe la care e supus acest duh de-a lungul şi de-a latul culoarului existenţial propriu numit, simplu, Viaţă.

P.S.

Vă întrebaţi, poate, de ce am scris un astfel de text trist şi, pe alocuri, dur tocmai la început de an nou şi nu am conceput un altul plin de optimism şi de spiritualitate, aşa cum am procedat în anii precedenţi?! Ei bine, răspunsul meu este unul extrem de simplu: am dorit ca printr-o atare scriere să încerc a trage un semnal de alarmă către oamenii care s-au învăţat să trăiască atât de fals şi de urât în ziua de azi.

Personal, consider o mare lipsă de credinţă principiul conform căruia de sărbătoarea Crăciunului sau a Paştelui oamenii să fie brusc buni şi înţelegători faţă de suferinţa semenilor lor aflaţi în necaz şi disperare, pentru ca, o dată ce se va fi sfârşit perioada de graţie divină, fiinţa umană să devină la fel de crudă şi de indiferentă în raport cu aceeaşi semeni ai săi. Nu e aceasta o dovadă clară de formalism şi de ipocrizie a acesteia, ca o firavă scuză a păcătosului comun care încearcă prin acest tertip discursivo-faptic abject să se degreveze de propria sa esenţă orânduită de Dumnezeu, aceea de a fi OM în mod constant şi nu doar o dată sau de două ori pe an de sărbătorile religioase legale ?!… Mă îngrozeşte şi mp scârbeşte amarnic abundenţa de prefăcătorie şi de falsă atitudine creştină a individului socialo-virtual numit încă, ontologic vorbind, Fiinţă în pragul unor sărbători al căror spirit ar trebui să devină crez în viaţa fiecăruia dintre locuitorii acestui pământ, creştini sau de orice altă confesiune ar fi aceştia. Poate numai astfel vom avea putinţa interioară de a deosebi Omul de contrariul său, antieşielomul (amintesc aici faptul că termenul de „eşielom” a reprezentat titlul unui editorial al lui Cristian Tudor Popescu cu câţiva ani în urmă), cultivând Iubirea adevărată (nu sexul scârbos şi pornografia în valuri) ca mod firesc al Fiinţei de a exista cu demnitate pe suprafaţa acestei planete sătule de multitudinea de mizerii umane cotidiene de tot soiul.      

Un an nou cu bucurii şi sănătate doresc tuturor celor ce mai sunt azi încă Oameni, celor care vor să devină aşa ceva, dar şi celor care au uitat de scopul venirii lor pe acest pământ !…