De când nu ne-am mai imaginat ceva?

Imaginaţia!
De când nu ne-am mai imaginat ceva? Mulţi dintre noi, de multă, multă vreme, probabil de la şcoală, de când eram puşi să facem compuneri. Dar haideţi totuşi să ne punem un pic mintea la contribuţie si să încercăm sa ne imaginăm ceva. Ceva care o să ne folosească.

Să ne închipuim că în lumea asta suntem singuri, doar noi cu noi înşine, doar eu cu mine, iar restul lumii sunt figuri îngereşti sau diavoleşti, Dumnezeu sau dimpotrivă, ăla rău, transformaţi în atâtea şi atâtea chipuri… Cu care dintre ei avem semnate până acum mai multe „contracte”? Desigur cu ăla rău. Oricum Dumnezeu nu semnează contracte, la El totul e credinţă şi încredere, dar nu la asta mă refeream când afirmam că Dumnezeu ar fi în inferioritate la acest capitol. De fapt, dacă aş sta să fac exerciţiul acesta mai departe, ar fi prea puţini oameni în jurul meu în care să-L pot vedea pe Dumnezeu. Mai degrabă l-aş vedea în animale, în vieţuitoarele necuvântătoare, în păsărelele care ciripesc la geam, cerând firimiturile de pâine care rămân de la masa noastră.

Câtă umilinţă! Câtă supuşenie în faţa animalului suprem, a mea, a omului! Chiar şi firimiturile de la masă sunt ok. De partea cealaltă, în întruchipările diavoleşti, văd oamenii care nu se mai satură, cărora nici dacă le dai totul, tot ce-i mai bun şi mai mare pe masă, ei tot NU se satură. Pentru că este în natura pântecelui lor să nu se sature, să fie găuriţi, ciuruiţi, nesătui. Şi merg mai departe şi văd monştrii ăştia uriaşi, clădirile astea înalte, tot mai înalte – la cer nu te doare gâtul să te uiţi, dar la ele da -, copleşitor de înalte, ridicându-se peste noi şi munca noastră, în burdihanul cărora intră de-a valma tot ce am amanetat, ipotecat… da, ipotecat!

Ipoteca – contractul cu cel rău, contractul înavuţirii nesperate, contractul lăcomiei, al insaţietăţii. Am făcut greşeala şi l-am semnat şi eu. Şi îmi recunosc asemănarea cu monştrii ale căror buzunare le-am umplut ani la rândul cu munca mea, pentru că am fost şi eu, asemenea lor, lacomă, nesătulă, dornică de semeţie, fălnicie… ciuruită.

Criza asta m-a trezit. Am sărăcit, am pierdut tot. Am jucat pe o carte tot e am avut. Criza mi-a încetinit afacerea, vânzările nu au mai mers şi am pierdut! Acum ce să fac? Trebuie să mă întorc acasă, la părinţi. Trebuie să mă întorc la casa sufletului meu, la Părintele meu, la Dumnezeu. Mi-e dor de acasă. Mi-e dor de El. Am risipit tot, m-am risipit pe mine, m-am încrezut, am sperat că o să izbândesc singură. Am făcut greşeala înaintaşului meu, a lui Adam, m-am făloşit, n-am ascultat, mi-am pus toată credinţa în mine, în opţiunea mea măruntă, în oamenii care, asemeni mie, n-au putut face pentru prea mult timp ceva bun şi atunci au început să mă înşele, în forţele mele care, slabe, neirigate de izvorul viu al credinţei, au cedat.

Am ales să îmi trăiesc viaţa pe pământ, în genunchi, în lanţuri, în plumbul fiecărei semnături cu care – pentru un vis – am dat munca mea, a părinţilor mei – materială, dar şi spirituală, încrederea lor în mine, în copilul pe care l-au crescut. Şi acum o să fac exerciţiul de gândire pe care îl solicitam mai devreme. Pe lumea asta sunt doar eu, restul sunt fie El, fie ăla rău. Şi mă schimb, gândind aşa. Cresc, mă înalţ cu adevărat şi văd lumea ca fiind a mea. O analizez mai profund şi o înţeleg mai bine. Cel bun este şi în cei care mi-au făcut rău. Monştrii cei uluitor de înalţi încep să se clatine, cad, zguduind pământul, dar, culmea, totul se face încet, plăpând, nimic nu este violentat, pentru ca firul de iarbă, crescând, să poată fi văzut şi de mine. Ordinea veche se dărâmă, dar frumos, fără lovituri şi fără durere. Lumea nouă e linişte… în sfârşit linişte, după atâta zbucium.

Cel rău a fost în mine, nu în ceilalţi. În faptul că eu l-am ales cândva, acceptând sa-mi călăuzesc viaţa după valori în care nu credeam cu adevărat, dar de care mi-am lăsat sufletul copleşit, batjocorit. Mă întorc acasă. Tatăl meu creşte în mine. Simt lucrul acesta. Aşa cum fizic port în oglindă responsabilitatea unui chip, pe acela al părinţilor mei, tot aşa, spiritual sunt Duh rupt din Duhul Sfânt şi Tatăl meu mă aşteaptă acasă. Şi mă întorc ruptă, înjurată, scuipată. Am greşit, Părinte! Am greşit! Pentru că am plecat de lângă Tine. Primeşte-mă din nou lângă Tine şi învaţă-mă să mă îndrept, ajută-mă să renasc şi să trăiesc o viaţă demnă. În faţa Ta nu am stat în genunchi, dar în faţa altora da. Nu vreau să mai stau în genunchi decât în faţa Ta.

Ciudat lucru mi se întâmplă. Îl văd pe cel rău că vine la mine. Cel rău îşi cere iertare de la mine! A venit cu toate alea înapoi, cu tot ceea ce am pierdut, ce-am ipotecat şi ce-am câştigat făcând aşa, mi le-a pus încet jos, la picioare. „Dacă sufletul nu mi l-ai dat, eu nu am ce face cu ele. Moştenirea ta de la părinţii tăi se întoarce de drept la tine. Pentru că acum tu nu mai eşti cu mine. Eşti acasă, în grija Tatălui!” Şi, Cel Bun, spre surprinderea mea, îi întinde mâna, ba mai mult, îi arată că mai are de lucru, îi dă slujbă nouă: undeva jos, în pivniţele igrasiate ale speranţei, un suflet, îngenuncheat orbeşte în faţa a ceva ce doar el vede că există, îşi dă acordul pentru plumbul înlănţuirii, jucând pe un vis, existenţa reală, a sa şi a familiei sale.

Ce interesant! Cel rău nici nu ar fi observat! Dar şi mai interesant! Dacă nici cel rău nu e şi de fapt tot ceea ce este sunt numai eu… cu El?