ep31Dă cînd nie şchim, pruncii-s bucuria părinţîlor. Asta cînd îs sînătoşi la cap şi la trup, cuminţ’, dăşchiepţ’, creghincioşi, învăţaţ’ la fel şi fel dă şcoli, binie crescuţ’ şi cu comportament civilizat în societachie. Înt-on cuvînt – ieducaţ’.

 

 

Da, numa’ ca ş-ajunji şi ai prunci ieducaţ’, nu-i uşor! Tria’ şi ai mult tact, altfel dai dă bai şi mai tîrzîu îţ’ pare rău! Icia, vez’ prunci tăcuţ’, fricoşi, închişi îi ei. Coalia vez’ prunci n-astîmpăraţ’, prăpăghiţ’, obraznici. Cum îi dară binie? Aşe, ori aşe? Că dacă-s pria linişchiţ’, chie-ntrebi – oare nu-s bechieji? Şi dacă-s pria ienerjici, chie chiemi şi n-asughie d-atîta n-astîmpăr şi şi să bechiejască. Sîtuaţîia îi clară: pă primii-i duci la dispenzar şi dacă zîce doctoru’ că nu-s bechieji, însamnă că aşe-i faita lor; pă ciilalţ’ îi dai la ceva şport, ca şi-şi cheltuiască ienerjia. Cichitoriule! Oricum ar fi pruncii tăi, ieducă-i făr’ dă bătaie! Drept îi că pruncu’ năpeghiepsît, rămînie năprocopsît, daţ’ peghiapsa nu tria’ şi fie bătaia, că-n cele mai mulchie rînduri cinie n-ascultă dîn voarbă bună n-ascultă nici dîn bătaie!

Creşchieria pruncilor

Dă cînd îs mici, tria’ şi fii cu mare atenţîie cum creşchi pruncii! Nu dă altă da’ nu tăţ’ îs la fel. Unii-s mai blînz’, mîncă şi dorm linişchiţ’, în belci, n-ai triabă cu ei! Alţîî baună-ntruna, zî şi noapchie, d-ajunji şi ai ochii ca cepile, d-atîta năsomn. Ce şi mai zîc dă ieşitu’ ghinţîlor? Vai ş-amar! Pă vremuri, îi ţîpai la prunc în brîncuţă tarchie cheie şi roadă pă ia, o îi umezai jinjeile c-oliacă dă răchie, ca şi amorţască. Apoi îi dăghiai ciai dă mac, ca şi să linişchiască şi şi poată durmi. În zîlile noaşchie-s alchie metoghie, modernie, cu tăt felu’ dă ţuţuşchie, alifii şi şpreiuri. Dă jucării, ce şi mai zîc? Pă vremia noastă ierau la modă nişchie tractoraşe, dîn gumă şi rar mai veghiai, la cît-on prunc, basculantă dîn tablă, ori maşinuţă chineziască, dă pomperi. M-aduc aminchie cu drag, d-on fin d-a mnio, astîz mare preceput într-ale lemnului, cum făcia, cînd ieram mici, măşinuţă şi tractoraşe cu remorci, dîn lemn. Aghivărachie bijuterii! Mai tîrzîu, ni-o croit palechie dîn lemn, ca şi nie jucăm ping-pong. Fie sînătos! Fainie vremuri or fost! Astîz’ atîchia jucării vez’ pîn camerile pruncilor, că gînghieşchi că li-or adus a’ lor cu remorcile. Numa’ că zac bandonachie pîn colţuri, că la modă-i călculatoru’. Ciasuri în şir zac bghieţîî prunci cu ochii lipiţ’ dă iaga televizoraşului dî la călculator . Mare atenţîie, părinţ’! Ce-i pria mult strîcă! Mare atenţîie tria’ şi ai cu pruncii în cii şasă o’ şapchie ani d-acasă! În aişchia să pun bazîle ieducaţîiei şi a bunei creşchieri. Că dîn zîsa lu ciala pomu lesne să-ndreptează, dă mic, cînd să-ncovoiază. Eh, da’ cînd în fămilie părinţîî să bat întră ei ş-amîndoi bat apoi pruncii, gata-i baiu’! Pruncii cresc şi cînd ajung mari, fac ci-or făcut părinţîî lor. Că voarba lu’ ciala pruncu îi ca moima, ce veghie face!

Sfatu’ dă aur

Şi dacă tăt vorbirăm dă ieducaţîia pruncilor, nu poci face şi nu vă spun o-ntîmplare tare fain’. Fiţ’ atenţ’! Înt-una dîn sări, on cunoscut apropiet (întră noi rămînă voarba, îi niam cu minie) o ajuns acasă noapchia, tîrzîu. C-aşei la chef, nu poţ’ sparje tu gaşca, ca şi meri acasă. Ş-aşe trece dă iuchie vremia, la petrecerile reuşichie, că numa’ vez’ că-i noapchie şi-i tîrzîu rău! Şi cum o ajuns acas’ bat binie, o bat rău, nici nu şchiu cum şi zîc, muieria, nici în ruptu’ capului n-o vrut şi-i încălzască mîncaria. Omu’ bghietu’, ce şi facă? O aprins cu greu arăgazu’ şi o tras laboşia cu tocană dă croampe cu carnie, pă foc. Cii doi prunci să uitau corioşi dîn pat cîtă tatî-so. Tăchie-ar fi foastă bunie, numa’ că muieria îlchefelia-n voarbe, dă vai ş-amar. Că: “- Ce om ieşchi tu? La ciasu’ aista să vinie? Ce ieducaţîie dai tu la prunci? Ce zîc ei, cînd chie văd? Ce sfaturi dă viaţă şchii tu şi le dai lor?”. Eh, cînd o auzît asta, ce sfaturi creghieţ’ că li-o dat? O răghicat cu greu capu’ dîn chiept, apoi cu ochii oleacă crepeţîţ’ (că-l duriau dă la lumina becului), învîrchind c-on linguroi dă lemn d-a roata, da’ tăt pă lîngă laboşe, o dat pruncilor sfatu’ dă aur al vieţîî, ş-anume: Prunci! Nu vă mîrîiţ’, nu vă cîrîiţ’. Eh, aista da sfat! Oricum, pruncii-or crescut mari şi cuminţ’ şi au şi ei prunci la rîndu’ lor, tăt aşe. Fie tăţ’ sînătoşi!

Creşchierea animalilor

Nu numa’ pruncii să cresc cu voarba bună, ci şi animalile! Înt-o vreme, tata creşchia tăuraşi şi şchiţ’ binie că dîpă ce-s mari, îs cam pericoloşi. Nu-ţ’ iera tăt una dacă-ţ’ trăja on corn. Aviai ce ţînie, multă vreme! Numa’ că tata le vorbia frumos, zîcîndu-le pă nume, dă fiecare dată cînd să băga la ei şi nu-i suduia niciodată. Aşe blînz’, ascultători şi mîndri să făciau, că-ţ’ vinia şi scopeşchi pă ei, ca şi nu săghioată. Dă porci, ce şi mai zîc? Aşe porci linişchiţ’ avem, numa’ mîncă şi dorm. Să-ngraşă văzînd cu ochii! Fiţ’ numa’ atenţ’ la cii ce-şi suduie animalile şi le bat, ce sclabe şi nălinişchichie-s! Am văzut la unii, porci care-s în stare şi rupă uşile dî la cotre, aşe-s dă nervoşi. Dî ce oare? Nu şchiţ’? Iaca am şi vă spun io, dîndu-vă o pildă. Atenţîie mărită! Zîce că on călugăr şighia-n căputu’ mînăstirii şi să uita-n zare. Cîtă mînăstire vinia on om, c-on porc. Cîtă cînd şi s-apropie, călugăru’ l-o-ntrebat: -“Frachie, inghie meri cu porcu’ aciala?” Omu’ o răspuns: -“Vreu şi-l dau mînăstirii”. La care călugăru’ i-o zîs: -“Apăi mînăstirii nu-l mai poţ’ da, păntru că l-ai dat d-atîchia ori altcuiva, suduindu-l”. Zîce c-ar fi văzut călugăru’ cum porcu’ nu iera-nsoţît numa dă omu’ ciala, ci cial’ cu coarnie ţînia porcu’ pă su’ foale şi-l mîna uşurel. Aşe că oamini buni, nu suduiţ’ şi nu băchieţ’ animalile, umblaţ’ cu frumosu’ cu iele, că numa’ aşe-ţ’ avia haznă dă iele. Altfel, voarba lu’ işchia dîn zîlile noaşchie, le stresaţ’ şi nu să-ngraşe, rămîn zipicichichie.

Telenţiclopeghia

Iera înt-o sară dă vară. Sîmbăta. Tăţ’ şighiam afară, pă lăviţ’. Discuţîile ierau în toi. Bace Ilie şi bace Ghiorghie să uitasără la Telenţiclopeghie şi povestiau la ciilalţ’, c-or văzut cum, în nuş’ ce ţară, pîn ceva păduri, oaminii cărau lemnie cu ielefanţîî. D-acoalia, fel şi fel dă păreri. Unu’, cum c-ar fi ielefantu’ mare cît o casă. Altu’, că bia apă cam cît ieste în bodoanca noastă, dî la artizană. Ciala, că mîncă cam onştraf dă bodoarcă, o dată. Ceia, că îs blînz’ ca mnieii. No, fel şi fel dă păreri! Bace Toghiere şighia şi numa’ rîghia. Unu’, mai curios dîntră noi, l-o-ntrebat: -“’Mnieta, bace Toghiere, văzut-ai ielefant dă cînd ieşchi?” Bace Toghiere, după ci-o închis ochii vo doauă, tri secunghie, ş-o răghicat clopu’ uşor, cu doauă jejichie, l-o dat cîtă ciafă, s-o oprit dîn rîs ş-o zîs: -Apăi, drajii mniei cei dă buni, una şi cu una fac doauă, omu’ tria’ şi aibe mnilă şi d-on cînie, cu atît mai mult dă cial’ cu care cîşchigă pîinie. Într-aghivăr ielefantu’ mulchie poachie face, că-i animal ghieşchiept. Da’ şi cînd să ‘nervează, tria’ şi fuji inghie vez’ cu doi ochi. Staţ’ aşe ş-auzîţ’ una bună! Aşe că fiţ’ ochi şi urechi! Înt-on an, m-am dus pînă la Cumpătatu’, on om dî la noi dîn sat, Dumniezo şi-l ierchie, c-o murit! Şighia pă marjinia satului, cîtă Chişinieu. Nu şchiu iexact dîpă ce m-am dus la iel, nici nu importă asta, da’ şchiu că iera o diminiaţă dă toamnă, tare faină! Tăt satu’ iera la cules dă tenchi. Io-l culesăsăm. Păstă tăt vighiai pîn aier panjini albi, aţoşi, dă trăbuia tăt mereu şi-ţ’ cureţ’ clopu’. Cunpătatu’ şighia-n tîrnaţ la casă, duhănia Naţionale şi să uita lung, cîtă Chişinieu. Numa’ paserile ceriului s-auzau cîntînd şi cîchi-o ghină cotcorăzînd, vigană. M-am băgat pă uşe la ocol ş-am dat biniaţă – “Bună zîua”. Iel – „Bună zîua, hai în tîrnaţ!” Mă, oamini buni! Nici n-am apucat şi grămujd ceva cîtă bghietu’ om, că şi veghieţ’ ce s-o-ntîmplat. Păstă căput, dă cîtă Chişinieu, vinia-n viteză ceva, jghierînd ca dîn gură dă şerpe. Cum şi vă spun? Iera aşe, ceva mic dă tăt şi niegru. Noi stăchiam pă tîrnaţ şi nie mniram! Mă, da’ ciala tăt mai mare să făcia şi vinia păstă nimaş, drept cîtă noi. On nor dă praf ce făcia, dă vai ş-amar. Cînd o ajuns cam la o sută cincizăci dă metări dă noi, ni-am lămurit ce-i. On ielefant, în fugă!

Ielefantu’ nervos

Mă, oamini buni! Io mai văzusăm ielefant, la televizor, da’ aista iera cam cît o căpiţă, d-aceia pogană, dă paie şi baiu’ o fost că iera nervos rău. Vinia cîtă noi jghierînd şi cu spume la gură. No, m-am gînghit, pîn-aci ni-o fost! Numa’ l-am văzut că trece pîn căput la Cumpătatu’, ca pîn hîrchie, apoi, dîn doauă mişcări o sfîrchiecat gardu’ dî cîtă ocolu’ hoarălor şi o topşit cu picioarile ghinile care n-or apucat şi zboare pă cochieţ’, fleci li-o făcut. Staţ’ că nu s-o oprit aci! Numa’ l-am văzut că închinghie trompa-n cochieţ’ şi scoachie-on grăsun d-aculu, apoi dă cu iel dă pămînt şi să-ndreaptă cîtă iştălău. S-o izbit cam dă doauă ori înt-on părechie, l-o huluit şi num-am văzut că pică hăizaşu iştălăului înt-o parchie. Noroc că vaca iera la ciurdă! Apoi, o călcat gardu’ dă drod, dă cîtă ogriadă, inghie dă alfel o şi intrat, ş-o înfipt coarnile cele albe-n pămînt şi dîn tri mişcări şi dă doauă ori roată i-o scrumat lu’ Cumpătatu’, tătă ogreduţa. Apoi, nu s-o hoghinit dă fel, că numa’ l-am văzut că o ie cîtă fundu’ ogrezîî, trece-n ogriadă la vecinu’, apoi ieşe-n ceilaltă uliţă, pîn ocolu’ lu’ ciala, dărăburind tăt ce-i ieşe-n cale şi să duce pă uliţă, cîtă ieşiria dîn sat, numa’ cîtă pădure. Şi tăt mai mic s-o făcut, pîn-o ajuns aşe, ceva mic dă tăt şi niegru. Apoi o dispărut. Io am rămas gură cască, ca la ghinţarăş! Cumpătatu’ stăchia-n coachie, pă tîrnaţ, c-on scrumoc la ţîgară, d-on jejit, sămn c-o stat stană dă chiatră. Numa’ l-am văzut că ţîpă chiştocu’ dă ţîgară, dîn gură, să friacă la ochi, scopeşchie lung, şi iel, cel mai calm om dîn sat, strîgă cît îl ţînie gura: -“Măăă! Dacă-l sudui dă mamă, zîce că mi-s om rău!”

Reparaţîile şi chefu’

Amu, drept îi că ierau oaminii nervoşi c-or rămăs cu olachile vraişchie, da i-am călmat dîn doauă voarbe. Li-am spus că păntru ei, îi o onoare că li-o trecut ielefantu’ pîn olachie. Cinie să mai poachie lăuda cu aşe ceva? Numa’ binie au şi intre-n istorie. Mă, oamini buni! Cînd or înţăles triaba cu istoria, s-or înşchimbat lucrurile! Numa’ binie vecinu’ dîn fundu’ ogrezîî, iera tîmplar. Cît numeri dă zece ori la şaizăci o apărut, călare p-o biţoaglă. Fusăsă pîn’ la unu-n sat, c-on belci nou – nouţ. Cumpătatu’ dă urjenţă o scoborît dîn pod scînduri noi, păntru căput. Li-am dus la vecinu’ tîmplaru’, li-o rindeluit, li-o croit şi dîn doauă mişcări o făcut căput nou. Apoi i-am ajutat şi lui şi-ş’ facă căput. Li-am montat pă pozîţîie ş-apoi li-am uns cu smoală subţîiată cu motorină. Eh, da’ n-o uitat tîmplaru’ şi croiască, dîn plăcaj, la indicaţîia mia, cît-on ielefant păntru prins în cuiţă, pă fiecare căput. Su’ ielefant o scris:ATENŢÎIE! P-ACI O TRECUT IELEFANTU, MĂĂĂ! Apoi, am răghicat cu vinciu’ hăizaşu’ dî la iştălău şi cum tîmplaru’ să pricepia şi la zîghit, în tri ciasuri am răpălit şi părechile huluit. Eh, da’ ce-i mai important am lăsat la urmă. Nu v-am spus că-ntră timp, am trimăs on prunc pînă la Petre clănietistu’, ca şi-i zîcă şi vie dă urjenţă cu clănietu’ şi cu Mitru cu sculile dă henteş. Cum or apărut cum Mitru o şi junghiat grăsunu’, care şighia culcat, pă pămînt şi trăja şi moară. Apăi, dîcît şi moară, mai binie l-am tăiet noi. Ci-o urmat, vă daţ’ sama, cina porcului cu cîntări şi cu povestia noastă cu ielefantu’, reluată dă nuş’ cîchie ori, pînă noapchia tîrzîu. A doaua zî, am aflat că chiparăşu’ satului închipăria pruncii, înenchia şcolii, pă trepchie, cînd o trecut ielefantu’ p-îngă ei, în fugă. Noroc că l-o-nchipărit. Amu, a cui o fi fost ielefantu’ ciala nervos, l-o fi bătut careva, o’ nu, ‘om afla data viitoare. Oricum, io cred căielefantu’ fuje dă danţ, ca şi cînile dă lanţ. Pîn-om afla, nu uitaţ’ că viaţa-i frumoasă da-i scurtă, aşe că ascultaţ’ si veghieţ’!”


Va urma


Dicţionar: faită – soi; chefelia – dojenea; ghioată – deoache; cotre – boxe; haznă – tihnă;zipicichichie – slăbănoaje; bodoancă – bazin; ştraf – căruţă cu cauciucuri, pod şi obloane din scînduri; bodoarcă – trifoi; tenchi – porumb; panjini – păianjeni; vigană – voioasă; grămujd – îngîn;pogană – bine făcută; grăsun – porc la 50 – 6o kg.; huluit – demolat; ghinţarăş – dentist; vinci – cric; răpălit – reparat; henteş – măcelar; chiparăş – fotograf.