George Roca –

Ecoul unor dulci iluminări

                             

L-am citit pe George Roca în ceasul de cochetărie poetică, un rol ce i se potriveşte de minune şi care l-a ţinut în toată vremea sub semnului lui de influenţă indiferent de universul căruia i-a fost „prizonier geografic”. Cele cinci cicluri, „De iubire”, „Evadare din spaţiul virtual”, „Amintiri”, „Cromatică australiană”, „Antipozi”, conţin poeme limpezi, coerente, focalizări romantice, oralitate în discurs postmodern, din ambele cîte ceva; un gen de proiecţiuni, de prelungiri organice ale sensibilităţii, înfăţişări cristalizate ale lăuntrului său, după chipul şi asemănarea sa.

 

Versul se revarsă asupra lor, le absoarbe, le asimilează pînă la identificare cu ele, fie în forma unor structuri fixe, fie libere. Din ele se alcătuieşte fiinţa poetică, aptă să imprime o amprentă vie creaţiunilor. Ca părţi din sinele său, pentru că este şi poetul element al lumii pătrunsă de ele, sensibilităţile, neliniştile cîştigă în aceste poeme de înfiorată împăcare cu existenţa în numele purităţii, puritate a cărei mare virtute stă în acceptare: „Mi-am însuşit tehnica lui Crusoe:/ am alungat poştaşul,/ am încuiat uşa cu trei lacăte,/ …/ Acum stau liniştit şi cuget/ pe insula mea pustie/ …/ Ca şi Robinson/ am şi eu câţiva prieteni/ care nu mă deranjează:/ Vineri, Sâmbătă, Duminică,/ Luni, Miercuri şi Joi./ A mai fost unul, Marţi,/ dar m-a trădat/ pentru trei ceasuri rele!/ Şi ei sunt tot atât de tăcuţi ca mine!/ Cu toţi suferim de agorafobie/ şi vrem să fim singuri./ De când m-a părăsit iubita sufăr/ şi vreau să fiu singur./…/ Al şaselea simţ îmi spune că/ Ar mai exista o fărâmă de speranţă/ Atunci, imaginaţia mea descoperă/ o corabie în zare!/ Arunc dopurile din urechi/ şi parcă aud paşi pe scări./ Parcă urcă cineva!/ Parcă bate cineva la uşă!/ Da! Da! Este ea!/ Sunt nebun de fericire!/ Et non sperabam te domum tam cito revenire!”.

 

George Roca vine cu o curăţenie a discursului, a limbajului, pe care le aureolează cu parfumul albastru al făpturii sale. Poemele reprezintă pentru GR ceea ce pentru Horaţiu însemna exegi monumentum aere perenius (revărsarea conştiinţei asupra omului aflat în lupta inegală cu marele timp, dar şi cu uitarea), motivul horaţian, fugit irreparabile tempus, fiind şi el, în fond, aşezarea sa la adăpostul interpretării poetice a lumii: „Acolo, pe insula noastră jucăm şotron,/ chiar dacă nu ne mai ţin balamalele,/ gângurim ca bebeluşii,/ ne aşezăm pe tronul regelui/ fără să ne fie frică de pedepse,/ sărutăm şi ne iubim/ cu toate vedetele intangibile/ ale lumii moderne./ Acolo,/ pe insula noastră imaginară/ este veşnic primăvară./ Acolo,/ Suntem, şi noi, veşnic tineri/ şi sănătoşi/ şi veseli/ şi buni!”).

 

Înregistrăm o stare de compresiune interioară, care îi educă poetului curajul detaşării de realitate, trăirea în amintiri, în imaginar, dar şi nevoia de confesiune. Gesturile interesează în mod special ecoul în rîndurile cititorilor, cărora le parvine vocea poetului ca suspin al unei diluţii materiale, ca un vag ecou al unei dulci iluminări ce bănuieşte prezenţa poetului dincolo de peretele de sticlă al versului. Este nevoia firească a unui spirit întors spre sine cu încredere, capabil să comunice cu mediul înconjurător, stăpîn pe întrebările tăcerii, dar şi pe sunetul cuvintelor care urcă spre suprafaţa poemelor ca dintr-un adînc de mare, cu senzaţia de uşurare pe care ţi-o dă certitudinea că nu te mai apasă niciun imperativ advers.

 

Aşa poemele îndeplinesc discret şi stăpânit ritualul trăirilor care le individualizează, care le dă puterea de a servi mereu din leacul melancoliei, dar şi de a conserva cu graţie capacitatea de a accepta trecerea fiinţei poetului spre porţile neantului („În timpul viitor,/ arată-mi Universul/ şi-arată-mi calea bună/ ce duce-acolo-n cer./ Nu îţi cer nemurirea,/ dar, nici n-aş vrea să pier…”). Transferul de vibraţie către cititor este dat de versul sigur, atrăgător, de autenticitatea trăirilor care conturează un spirit romanţios. George Roca este un romantic avant la lettre. „Întunericul se contopea cu misterul /şi cu umbrele proiectate/ pe ecranul imaculat./ Fata era tăcută/ băiatul neastâmpărat/ până când buzele lor/ s-au atins însetate/ precum omul rămas fără apă/ în deşertul Sahara./ Când s-a aprins lumina/ cei doi dispăruseră/ într-o altă lume”.

 

De peste tot, din zarea poemelor ţîşneşte o stare de romantism care ţine parcă de nişte  vremi despre care numai istoriile literare ne mai amintesc: „ieri te-am zărit/ ascunsă într-un tablou/ veşmântul tău, de culoare lilas,/ părea costumul unui clown/ părul tău negru/ era acoperit de un basc/ faţa ta pudrată în alb/ avea bujori în obraji/ ochii tăi ca două albăstrele/ erau foarte trişti/ o lacrimă îţi atârna nemişcată/ sub pleoapa dreaptă/ într-o mână ţineai/ un trandafir violet/ mai jos am văzut/ un spaţiu liber/ şi o semnătură:/ Mira Fujika” .

 

George Roca crede într-o ordine superioară, într-un alt sistem, pentru a căror configurare, pentru a căror legităţi nicio imaginaţie, nicio filosofie nu sînt apte să le descifreze: „Într-o dimineaţă,/ Dumnezeu/ s-a sculat vesel şi bine dispus!/ A închis vântul în cămară,/ a alungat norii,/ a scos din priză fulgerele,/ a oprit cutremurele şi valurile/ şi a stins focul sub cazanele vulcanilor!/ (În ziua aceea nu se făceau războinici,/ nici terorişti, nici mercenari…)/ Dumnezeu avea nevoie de/ linişte şi pace!/ Venise vremea să împartă/ meseriile la români!/ Pe Brâncuşi l-a făcut pietrar,/…/ pe Vlaicu, zburător,/ pe Grigorescu, zugrav,/ pe Enescu, muzicant,/ …/ Spre seară,/ la lumina luceferilor,/ pentru a-şi desăvârşi lucrarea,/ a creat poetul, pe Eminescu!”. Iată, cum pe temeiul legăturii creator – lucruri bine întocmite, cît şi pe raportul în care se află Dumnezeu faţă de cosmos, imaginaţia poetului dezvoltă argumentări discursive dintr-un unghi nou, susţinut de capacitatea sa de a percepe cu toate simţurile frumosul şi plinul existenţei.