În colecţiile editurii RAO, apare o altă carte de gen fantasy, o carte scrisă cu deosebită măiestrie…

În colecţiile editurii RAO, apare o altă carte de gen fantasy, o carte scrisă cu deosebită măiestrie, ca mai toate cărţile de acest gen ce apar sub semnătura editurii mai sus menţionate.

 

„Amuleta din Samarkand” este primul volum al trilogiei Bartimaeus. Unul dintre avantajele trilogiei este acela că nu trebuie să aşteptaţi neapărat să apară toate cele trei cărţi, deoarece, asemeni seriei Harry Potter, fiecare volum are un final bine structurat ce, aparent, nu mai dă posibilitatea unei continuări.

Prima parte începe destul de brusc şi de sumbru. Un tânăr vrăjitor pe numele său de botez Nathaniel, invocă un demon puternic din lumea de dincolo. Ei bine, să nu spunem că este chiar un demon, căci  chiar cel invocat sub numele său Bartimaeus, precizează că este un djinn, ceea ce s-ar traduce mai simplu ca un spirit al lămpii. Evident că aceste spirite nu mai trăiau în lămpi de pe vremea lui Alladin, ele fiind libere în lumea de dincolo şi „încătuşaţi” atunci când, câte un vrăjitor puternic le cerea ajutorul printr-o invocare. Ceea ce este nou – sau vechi – în această invocare este faptul că vrăjiorii se foloseau de pentagrame atât de bine cunoscute în lumea modernă pentru chemarea diavolilor. Că sunt diavolo ori ba, aceasta rămâne de descoperit.

Naraţiunea se petrece pe două planuri, planul care îl înfăţişază pe djinn, acţiunile şi simţirile sale, este scris la persoana întâi, lucru care te face să te gândeşti că însăşi autorul se transpune în pielea lui Bartimaeus trăind intens fiecare clipă descrisă. Djinnul nu este unul obişnuit aşa cum s-ar aştepta cititorul. Este o fiinţă „unsă cu toate alifiile”, o fiinţă destul de bătrână care trăise suficient pentru a fi vorbit cu Solomon şi a fi avut stăpâni dintre cei mai puternici şi mai bogaţi. Este o fiinţă cu un umor destul de pronunţat, are simţul autoironiei dar şi o minte sclipitoare care nu se odihneşte niciodată.

Dacă atunci când se trezeşte în faţa unui copil, djinnul este convins că va scăpa repede de sub robie, pe parcurs realizează că Nathaniel este mult mai isteţ decât un vrăjitor experimentat. Cu toate că Bartimaeus reuşeşte să afle numele de botez al tânărului său stăpân – nume ce era ţinut secret şi faţă de ceilalţi vrăjitori – şi crede că îl poate controla, se dovedeşte a nu fi aşa, Nathaniel reuşind să îl ameninţe cu închisoarea veşnică, lucru pe care djinni nu îl mai trăiseră încă din timpuri străvechi.

Cel de-al doilea plan este scris la persoana a treia şi îl are în prim plan pe Nathaniel, urmărindu-i evoluţia de la începutul vieţii până în momentul în care acesta reuşeşte să afle secretele vrăjitoriei şi, continuând mai departe în planul prezent.

Acţiunea pare grăbită, dar bine conturată. Autorul, Jonathan Stroud, nelăsând timp cititorului să îşi tragă sufletul. Fiecare rând făcându-l pe cititor să îşi dorească mai mult până la dependenţă. Cele două personaje principale sunt bine conturate, personalităţile lor fiind diferite, dar în final descoperind un punct comun.

Cartea este presărată cu acţiune şi umor de bună calitate, umor care, în anumite cazuri, aminteşte de Terry Pratchett şi al său Vânturache.

Ochiul Golemului

Cel de-al doilea volum apărut la editura RAO este „Ochiul Golemului”. Cele două personaje sunt acelaşi. După ce Nathaniel îi promite – într-un fel sau altul – djinnul că nu îl va mai „trezi” niciodată, ajunge la a-şi încălca promisiunea, atunci când Londra este atacată de o creatură misterioasă care nu emană magie, dar, în mod straniu, reuşeşte să ucidă orice fiinţă magică care se apropie prea mult. În afara celor două planuri deja cunoscute din prima parte, mai apare şi un al treila, plan ce o urmăreşte pas cu pas pe Kitty, o fată de paisprezece ani ce face parte dintr-o organizaţie ce luptă împotriva vrăjitorilor şi stăpânirii acestora.

Acţiunea este la fel de intesnă, iar umorul nu este uitat nici în această a doua parte. Trilogia Bartimaeus ar putea fi un nou succes editorial, un succes ce l-ar putea detrona pe faimosul Harry Potter dacă i s-ar da acceiaşi importanţă de către editori.

Pentru cei ce îndrăgesc genul, vă rog să luaţi în serios această scurtă prezentare şi data viitoare când îi mai priviţi pe cei de lângă voi să vă gândiţi că ar putea fi djinni deghizaţi care sunt pe urmele dumeneavoastră.

Lectură plăcută!