Roman de familie, editura Primus, Oradea 2007
STRABUNICUL DE LA FIZEŞ
La Gintelec, seara, în bucătărie, eu la masa de sub geam, tata în pat, discutam, căci se simţea mai bine. Parcă încercam o recuperare, căci nu prea discutasem noi destul, mai mult ne înţelegeam şi comunicam din te miri ce, economicos, fără cuvinte. Acum, însă, nu era timp, de aceea cuvintele se potriveau mai bine, ca mănuşile pe simţăminte.
– Tată!, zic. Ai avut nişte caiete cu însemnări de pe front. Pe unde sunt? Unul era cu „Însemnări din Ungaria”!
– Da mai ştiu eu! De ce întrebi?
– Caut memorii de război. Acum se pot publica, a mai slăbit cenzura. Li s-a dat drumul la editare. Despre războiul din vest, căci despre cel din est, încă nu e voie, ca şi cum nici nu ar fi existat.
– Apoi, acolo nu-s memorii de război. Eu război nu am făcut. Am fost prieten cu toţi. Ca italienii!
– Dar atunci ce ai fost, ce ai făcut pe front?
– Ia, aşa, un fel de călătorie dintr-o ţară în alta, pe banii statului! Eu am fost scutier!
– Bine, da acolo ce ai scris, că era un caiet gros!
– Acolo? O poveste era, cu o muiere. Din Ungaria! Şi alte asemenea întâmplări!
*
– Tată, da pe bunicul tău cum l-ai cunoscut?
– Bine l-am cunoscut!
– Te rog, povesteşte ceva, ca să ştiu şi eu despre străbunicul meu.
– Păi, ce să-ţi spun!… Să încep de la urmă, de la sfârşit, despre moarte, parcă aşa îmi vine mai uşor. Eram aşa, de vreo 12-13 ani. Şi vine bunicu meu, că stătea în Fizeşul Gherlii. Vine cu oamenii aceia la târg la Gherla. Da el a rămas de ei. Au venit pe jos oamenii aceia şi îl anunţă pe tata să trimită căruţa după el, că se simte cam rău, se sufocă, a rămas pe drumul Gherlii. Tata mă trimite pe mine cu căruţa după el. Îl aflu, îl ridic şi îl aduc. Da era rău, arăta desfigurat.
– Şi ce ai făcut cu el?
– L-am dus la doctor. I-o spus ce i-o spus, da amu se vedea bătrânu că-i pe gătate.
– Şi ce i-o făcut doctoru’?
– I-o dat ceva leacuri. L-am dus acasă. Ba nu, că ne-am întâlnit cu tata, care era în târg, cu comerţu lui. Ne-am întâlnit acolo, da lângă doctor şedea şi notaru. Zice către tata să-l ducă la notar. Îl duce. Cere doi martori. Îi aduce tata! Plecăm, îl lasă acolo pe bătrân.
– Cam când a fost asta?
– Eram aşa, de vreo 12-13 ani. Deci, prin 1924-1925…S-au, poate, mai târziu, nu mai ţin bine minte (Mărturisesc, aşa de bine îmi pare, că tata nu mai ţine bine minte, catalografic, căci abia de acum se amestecă şi se adună lucrurile într-o ordine superioară, a înţelesurilor, care au durată şi nu se uită!)… De la notar vine bătrânu’ acasă pe jos, avea vreo 400-500 de metri până la noi în Gherla, pe strada Hăşdăţii. Cere leacuri de la mama. Mai stă. Iară cere leacuri, da nu le ia, numai le ţinea în mână, însă se simţea mai bine, se vedea pe el, parcă din mână intrau tocmai la locul lor. Pe la orele trei – patru după amiază zice către mine:
– Hai, Dumitre, ş-om mere către casă!
– Adică la Fizeşu Gherlii?
– Da! Şi ne pornim. Trecem de centru, trecem de gară, apucăm pe drumul de Fizeş, peste calea ferată. Da vine un băiat cu trăsură cu doi cai frumoşi, tot voia să treacă înaintea noastră.
– Nu te lăsa, măi Dumitre!, îmi spune bunicu’. Nu te lăsa să te întreacă. Şi eu, dă-i pe cai! Tot aşa am ţinut-o, într-o întrecere până în Fizeş. Acolo o luăm pe ulicioară, la noi. Când să coboare bunicu’, gata, gata să cadă.
– Noa!, face bunica, iar te-ai îmbătat, curvarule!
– Lasă-l, mamă bună, că-i beteag!
– Beteag?! Şi tăt cu d-astea umblă!
– Dă-i ceva de mâncare!, zic eu.
– Da de ce n-o mâncat pe unde o umblat?!, zice automat bunica. Şi altele zice, ceasa, ceasa, tăt aşa. Că n-am lemne, că ăsta nu taie lemne!
– Da, că şi tu, multe lemne ai tăiat dă când te-ai însurat!, comentează mama.
– Mă duc şi tai!, zice tata. Trimit după mătuşi, fac foc, pun apă… Gata, întorc căruţa cu caii şi am plecat. Ca la un ceas după ce am plecat, a murit şi bătrânu. Şezând pe scaun, cu coatele pe masă, aştepta mâncarea. Aşa a murit. Cam prin 1924-1925 era…S-au nu era încă, dar a murit!
– Cam aspră străbunică am avut! De ce era aşa de… aspră cu străbunicu meu?
– Din cauza meseriei lui, ca să zic aşa!
– Da, ce meserie a avut?
– Bunicul meu era mare negustor de vite! Deşi el avea numai o singură vacă! Mergea la târg la Lechinţa, la moci, cum se spunea atunci, cumpăra vaci, le aducea la Gherla, le vindea mai scump!
– Da, cât le ţinea?
– Îi plăcea să le ţină cu ceasăla, să le facă rotunde şi curate şi să le vândă într-o săptămână. La el nu sta mult vaca, nici acasă, nici în târg! Era mare meşter de târg! La el tot veneau oameni mulţi, de pe la moci, de la Lechinţa, după bani, după vaci, unde avea mulţi prieteni. Bunica întindea paie în tindă, tot, acolo îi culca pe toţi, pe jos! Veneau seara, plecau dimineaţa!… Unul dintre ăştia din Lechinţa a zis către bunicu, hai să ne facem neamuri!
– Hai!
– Alege-ţi dintre feciori, unu, hai cu el la noi la Lechinţa!
L-a ales pe tata, ca-n basme. Şi s-au dus, aproape ca-n basme. Ajung la casa omului celuia , se pun la mâncat, la băut. Acuma, îl duce gazda pe tata la culcat, în camera dinainte. Ş-apoi, acolo se culcă, da vine fata în cameră. Ridică lampa în sus, se dezbrăcinează de ie, se bagă în pat, lângă fecior. S-apucă de treabă! Dimineaţa, ea se duce! Vine tată-său cu pălinca! Asta, nu mai era ca-n basme.
– Place-ţi fata noastră?
– Place!
– Mai hai, când ai vreme!
Şi aşa, s-au întors acasă. Când îi venea dor de mişmoacă, tata ştia drumul, lua bota şi traista, hai la Lechinţa, unde-l aştepta fata. Aşa a fost, pe timpul acela, mociul de la Lechinţa!
UCENIC LA BLAJ
– Dar la Blaj cum ai ajuns?
– Să învăţ tipografia! Nu, să-mi public poeziile! Ca să public pe alţii. Să fac ziar! Era cam prin 1926. Tipografia era în centru, eu dormeam în casă, cam aşa era… De Sântă Mărie a venit de la Blaj o văduvă de colonel, care era neam cu directorul liceului. Precup îl chema. Asta i-o spus de mine, că uite, băiat bun, are cap, da nu mai vrea să înveţe. Da vrea să publice. A venit doamna asta la noi acasă, pe strada Hăşdăţii, a vorbit cu mama, cu tata, ca să mă ducă la Blaj. Că la Blaj era tipografia Seminarului, dacă vreau să învăţ tipografia, pot acolo să învăţ.
– Da, ăsta vrea să publice!, a zis tata.
– O să publice la tipografie cât o să vrea!, a strigat doamna de colonel. Nu vedeţi, că numai stă acasă, ca un purcel!
Din una, din alta, îi lămureşte, eu eram gata lămurit, nu mai voiam să stau la liceul din Gherla. Îmi dă bani de tren şi pleacă. După două-trei zile iau actele de la liceu, pentru clasa a treia, mă uit în ele, mă aflu repetent. D’apoi nu puteam arăta aşa, din patru am făcut nouă, din trei am făcut opt şi aşa m-am urcat în tren şi am coborît alt băiat la Blaj.
Aveau la Blaj „Librăria românească”, am lucrat acolo, cu aşa note bune. Vindeam cărţi, rechizite, de toate. Era pe atunci la modă „Biblioteca pentru toţi”, avea o mie şi ceva de volume mici. Încăpeau în buzunar. Atâta tot citeam în ele, că pe toate le ştiam ce cuprind.
În vara următoare, 1926, mă duce tata la Blaj iarăşi, da tot în librărie la Suciu, adică viitorul episcop. Tată-său era directorul librăriei, iar băiatul era încă la Roma, la facultate. Atunci vine doamna şi uite că, deodată, nu mă mai lasă la tipografie. Suciu a zis că nu se poate aşa, cum vrea ea, să rămân la librărie. Din astea a ieşit că eu m-am dus înapoi la Dumbrăveni, unde erau ai mei.
Atunci au fost alegeri şi au ieşit naţional-ţărăniştii, câştigaţi cu 91%. Auzi, ce scor! Un cumnat de al lui stăpâna mea era avocat şi era candidat. L-au ales, a ieşit deputat. Dar el era bogat, că nu-l interesau cei 30 000 de lei, cât primea ca deputat pe lună, că într-o zi el făcea atâta cu clienţii lui. Avea acolo vreo şapte iugăre de vie şi o pivniţă formidabilă. Pe tăţi oamenii din Dumbrăveni i-o chemat la pivniţă, a şi tăiat ceva, le-o dat de mâncat şi de băut toată ziua, că a ieşit deputat. Am mers şi eu acolo, cu nepotu-său. Era prin octombrie. Am luat de la bucătărie un polonic, da unul d-ăla mare, pentru amândoi, şi am început. Aşa ne-am îmbătat amândoi, că n-am ştiut ieşi din pivniţă. Am vomat una bună, am dormit pe unde am apucat, seara am mers către casă. Atunci am băut cea dintâi dată în viaţa mea.
Am mai stat aproape doi ani prin Dumbrăveni. Aveam cameră la doamna aceea, Şoldea Elena a chemat-o. Am început de la o zi să şi fumez. Da citeam, de citit, în fiecare seară. Şi fumam! Într-o seară mă prinde Şoldeana că fumez. Pune pe unu, Negruţ, ceva nepot de-al ei, să mă bată. Aşa am fost atunci de mânios, că i-am scris la tata că io nu mai stau la curva asta bătrână, să vină, că mă duc acasă.
Într-o zi mă pomenesc cu tata că vine, da ce-ai păţit fătu-meu, zice, că nimic, răspund eu. Da uite ce scrie Doamna aici! Da uite ce ai scris tu! Avea tata două scrisori, şi de la mine, de care ştiam, şi de la ea, de care nu ştiam. Înţeleg, că mă săturasem eu de ea, da mai tare ea de mine! Aşa că i-a dat la tata bani de drum şi pentru el şi pentru mine, am venit amândoi acasă la Gherla, era prin 1928.
Aşa am făcut trei clase la Dumbrăveni, care era lângă Sighişoara. Între timp, s-a redus liceul de la opt la numai şapte clase. Am dat la Gherla examen de tranziţie, ca să am liceul inferior. Apoi, a vândut tata un viţel, ca pentru unul ca mine, cum scrie în Biblie, m-a suit în camion cu alţi oameni şi hai la Bucureşti, ca să fac carieră, că eram săraci.
*
Pe când eram clasa întâi la liceu, în Gherla, cam prin 1923, eram în vipt la nană Costoaie, bărbatu-său era Dumitru, căruţaş de meserie. Tata avea iergan, cumpăra cai pentru el, aşa că uncheşu Dumitru i-a cumpărat un cal şi i l-a dus, văd că vine tata cu el înapoi.
– D-apoi io ţ-am dat banii pă el!, se văieta că nu s-au înţeles din ce aveau ei împreună. Şi eu am tot dus calul ăla, de la poarta noastră la poarta lor.
În cameră,la gazdă, eram şapte băieţi. Era tare greu. Dormeam pe apucate, tot căscat eram! Tata aducea saci cu mere, făină, brânză. Eu nici nu gustam din ele. Le luau şi le mâncau ei. Atunci a vândut tăt pământul de la Fizeş şi a cumpărat casă în Gherla, mai întâi lângă gară. Aşa am venit noi din sat la oraş. Am gătat cu gazda de la nană Costoaie şi am stat acolo lângă gară, până am mers în armată.
– Zicea tata că nici din mine n-o fi cătană, până-i lumea! Da, a fost, încă am fost cătană bună. Chiar dacă nu m-or făcut decât fruntaş, că nu aveau fond de salarii, ca acuma. Că fruntaşu se plătea la fel ca soldatu!Adică nu se plătea! Aşa era la regimentu de la Dej. De acolo m-o trimis la centru de recrutare. În trei zile am ajuns, de pe o stradă pe cealaltă în Dej, că am venit pe acasă, prin Gherla… Ajung acolo, mă fac şef de dormitor. Eu răspundeam de ordine şi curăţenie. Aşa am ajuns, de l-am bătut bine pe un căprar, că nu voia să-şi facă patu! Merge şi mă spune! Mă şi cheamă ajutorul de comandant.
– Ce-ai avut, mă, cu căpraru, tu nu vezi că are grad mai mare ca tine?
– Da, de ce pă mine nu mă faceţi căprar ca pe el?
– Bine, te fac sergent! Da te duci, iei nişte crengi, faci acolo în grădină un chioşc de repaus!
– Fac! Şi am făcut. Mă face sergent. Eu eram cu toate. Şi cu mâncarea. Ne apucăm să facem grădină pe un teren viran, am făcut şi gard şi portiţă, îmi plăcea, cântam la lucru. Când au început să se coacă roşiile, vine colonelul, vede. Merge şi cumpără un lacăt.
– Dai numai la bucătărie!, zice. Pe la zece dimineaţa, venea bucătarul cu găleata, aduna roşiile, ardeii, ducea, închideam portiţa cu lacătul în urma lui. Într-o zi, ce zic, ce ar fi să mănânc şi eu o roşie, până adună el. Iau cu mine o bucată de pâine, bag o roşie în buzunar, mă duc la bucătărie, iau sare, încep să mănânc. Atunci apare tocmai colonelul şi mă vede, da tocmai atunci, că nu-l văzusem toată dimineaţa.
– Ei, tu-ţi capu-n cur! D-ăştia oameni am pus eu de pază!? Eu rămân cu gura căscată. El, zup, să mă lovească. Fug.
– Stai!, strigă
– Nu stau, că mă loviţi!
– Nu! Stai, că nu-ţi fac nimic. Fuge către mine, fug şi eu, la urmă stau. Vine, ridică mâna, îmi scoate tresele de sergent.
– Poţi mere acum!, zice.
Eu, între timp, cu alţi patru, depusesem actele ca să dăm examen la şcoala de fortificaţii militare de la Cotroceni, din Bucureşti! Da colonelul, tăt mânios pe mine. Vine ziua, îi cheamă pe cei patru, uite, mergeţi să vă dea garnitură nouă, mâncare de drum şi bani de tren. Da eu mă uitam la el. Despre mine, nimic. La urmă, după ce mă ţine aşa câteva ceasuri, mă cheamă, zice la furier să-mi aducă şi mie bani, zece lei pe zi, o sută de lei de toţi, cam puţini, da aşa era porţia. Da mie nu-mi dă haine noi. Mi-am făcut eu ceva tocmeală, am mai schimbat cu alţii şi ne-am dus. Mergem cu trenul de la Dej la Bucureşti, la Şcoala de geniu în Cotroceni. Dăm examen. Da aveau acolo o boală pe ardeleni! Din cinci, numai eu am reuşit. Când am venit înapoi, mi-am făcut rost şi mi-am pus galoanele de sergent pe umăr. Intru la sala de mese. Stau la masă. Când intră colonelul, eu sar în sus şi raportez. El, ţuşti, pe uşă afară, şi strigă cutare, cutare, toţi patru vin.
– Ce aţi făcut?, întreabă.
– Nimic!
– Care a reuşit?
– Numai Mălinu a reuşit!
Nu zice nimic, pleacă. Vine timpul de lăsare la vatră. Facem ordinele. Predăm ce avea fiecare. Pe sală ne înşirăm. Vine colonelul, dă mâna cu fiecare. Când ajunge la mine, bagă ordinul în buzunar. Bine! Eu rămân înăuntru. Ceilalţi zece furieri se duc, că eram 11 de toţi.
– Da cu mine ce faceţi?, întreb eu mai cu grijă.
– Ştii că ai o lucrare de făcut. Statistica judeţului Someş, pe fabrici, în caz de mobilizare. Dacă e gata, eşti liber! Când aud, rămân poză!
Mă duc la ăştia în dormitor. Ei întorceau paturile pe dos. Le spun ce mi-a dat de lucru colonelul. Atunci se opresc.
– Nu mergem la gară!, zice unul. Avem cinci maşini de scris. Nu mergem până nu gătăm şi mobilizarea asta!
Şi am început să lucrăm Am şi pus-o în plicuri, că aşa era consemnul. Toată noaptea. Dimineaţa bună, ne salutăm camaradereşte, ei pleacă la gară. Eu, pe la orele zece, mă prezint:
– Domnule colonel, e gata lucrarea!
– Aşa repede? Pune-o aici, s-o verific!
Zilnic o primeam înapoi, o puneam în dulap, o dădeam iar. Aşa m-o ţinut cinci zile. La urmă zic:
– Domnule colonel! Da vine vremea să mă duc la şcoală!
Atunci îmi bagă două sute de lei în buzunar:
– Na!, zice. Să ai şi tu de cheltuială, că nu eşti bogat de acasă. Da, să ştii, că cine îşi pune o dată în tine încrederea…
– Da, pentru o roşie, domnule colonel!
– Da. Pentru o roşie! Că cine fură azi o roşie de la armată, p-ormă fură un ou de la biserică, după aia fură un bou de la primărie!
Am plecat acasă. Însă el zicea aşa cu durere, căci avea o pramatie de băiat, că din trei şcoli de ofiţeri l-au dat afară, şi, până la urmă, s-a făcut un funcţionar public. Da, eu mă duceam la Şcoala de subofiţeri guarzi de geniu de la Cotroceni, care tocmai atunci luase fiinţă, eram în prima promoţie, şi numai eu unul singur eram din tot Ardealul. La 1 noiembrie 1935 începeam a doua şcoală din Bucureşti, alta, mai bună de cât prima, de la Athene Palace…însă fiecare cu rostul ei!
*
– Tată, da cum o fost întâmplarea cu curentul la Dej?
– Care întâmplare?
– Când s-a tăiat curentu’, sau cam aşa ceva!
– Care curent?
– Curentul electric! Când l-aţi reparat!
– Aaaa! Da! Vine un căpitan la mine, Mălinu, zice, hai să reparăm curentul, am auzit că te pricepi! Mergem, dacă era ordin. Aşa îl tomnim, că până la urmă arde puţin, toţi ne lăudau, da îl stingem de tot. După ce s-a aprins, însă, colonelul dă nişte bani de rechizite, mă duc după ele la librăria din oraş, când mă întorc, ce să văd, colonelul era între lumânări.
– Ce ai făcut, mă, măgarule!, strigă. Trei zile de carceră. Ba nu, şapte zile de carceră şi trei zile de închisoare. Şi iar de la capăt, până gaţi armata. Da numai noaptea să le faci, cu lumânări, ziua la lucru.
Mă şi dă pe mâna caporalului de gardă, care mă duce. D-apoi la carceră, care era ca un fel de magazie de lemne, era o scândură desfăcută către stradă. Când a trecut colonelul către oraş, stau puţin, hop şi eu după el, pe acolo. Da mă vede în piaţă. Fuga la cazarmă. Eu ajung mai repede, intru în carceră, abia trag scândura la loc, îndată şi intră colonelul. Eu şedeam bine pe un butoi.
– Aici eşti, mă, măgarule?!
– Aici, să trăiţi, domnule colonel!
A ieşit, n-a mai zis nimic, da tot mormăia…ca de o vedenie.
*
După o pauză, pe înserare, tata zice:
– Când eram pe la Blaj, veneau absolvenţii de liceu la examen de admitere, ca să intre să se facă popi greco-catolici. Toţi care picau, se duceau la Sibiu, că acolo îi primeau fără examen, la teologie. Se făceau popi ortodocşi.
– Da de ce îmi spui asta?
– Asta? Numai aşa, ca să se ştie!, mustăcea tata, care tot timpul a fost un greco-catolic convins. În casă, că pe afară era ortodox, nu era voie să te dai greco-catolic, era periculos să spui ceva de greco-catolici, ca şi cum nici nu ar fi existat vreodată. Da tata avea pastile pentru asta. Şi le spunea din cînd în când, însă numai în casă.
(va urma)
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.