Note de lectură

În Rădăcini împrumutate, Menuţ Maximinian  este autorul unui studiu de caz: intoleranţa etnică în Bazinul Odorhei, cu ramificaţii în siluirea adevărului şi sfidarea legalităţii. Este o carte despre iraţionalul şi adversitatea din ziua noastră; complicat set de idei din imediatul localităţii harghitene Odorheiul Secuiesc, în care românii sunt minoritari, neîndreptăţiţi civic, politic şi uman, realitate inadmisibilă  în echilibrele de civilitate ale convieţuirii europene.

Autorul vede şi spune; vede ardent, cu responsabilitate şi cumpătare, consemnând apoi cu uneltele reporterului, ale martorului şi ale cercetătorului. Documentarea la faţa locului, una asiduă, coexistă cu cea detaliată, riguroasă, a paginii bibliografice, demers ars în acurateţea  deontologiei profesionale. Altfel, cum să desfăşori un subiect atât de spinos, pe muche de cuţit, scos din raţiunea lucrului firesc, despre care ar trebui să se vorbească acum mai mult, cu argumente viabile. Căci, problema românilor din Odorheiul Secuiesc nu poate rămâne suspendată în vicleniile timpului şi falsele teorii de bună convieţuire. Menuţ Maximinian, reporterul, martorul şi cercetătorul, argumentează prin termenii adevărului istoric de netăgăduit. Invincibilitatea documentului de arhivă îl aşază pe autor în unghiul cel mai potrivit al abordării, din care să înţeleagă complexitatea subiectului, limpezindu-i, în acelaşi timp, cititorului dreptul la a înţelege, readucându-l dintr-un periculos „nicăieri” în care este plasat. Urmându-şi în acest limbaj subiectul, autorul nu măreşte „prăpastia” comunitară, ci, dimpotrivă, respingând distorsiunile, în cunoştinţă de cauză, vrea să împace prin lumina adevărului.

Atent, deodată, la cadrul general şi la amănuntul semnificativ, autorul detaliază drama „străinului în propria ţară”, configuraţia geografiei umane a Bazinului Odorhei, unde  datele normalului se inversează, devenind adnormităţi ale convieţuirii. Ceea ce ar trebui să însemne interferenţe fireşti de viaţă, proliferează în negarea ilogică a elementului românesc, în atitudini  civice potrivnice, înrădăcinate de-a lungul timpului. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, exemplifică autorul, Orban Balazs vorbea despre ţinutul Odorhei ca fiind atât de maghiar, încât şi pasărea ciripeşte aici în ungureşte. Problema convieţuirii dintre maghiari şi români la Odorheiul Secuiesc, într-o alarmantă degradare a firescului, în opinia lui Menuţ Maximinian nu poate fi lăsată la voia întâmplării. Eliminarea fantasmagoriilor devine stringentă şi poate avea soluţii raţionale, salutare, doar înlocuindu-se reaua-voinţă cu prestanţa surselor documentare indiscutabile. Autorul îl citează, în acest sens, pe IPS Antonie Plămădeală care consemna cu luciditate: Să ne întoarcem în istorie, s-o scriem aşa cum a fost(…) ca să nu mai rămână în subsolurile conştiinţei noastre istorice niciun temei de întreţinere, de izbucnire, de continuare, de reluare a duşmăniei care pare a ne fi fatală şi unora şi altora.

Menuţ Maximinian prezintă un continuu al înstrăinării, intimidării, deznaţionalizării românilor din Odorheiul Secuiesc, având ca puncte nevralgice Dictatul de la Viena, perioada de după 1944, profilul anului 1948, apoi perioada revoluţiei române din decembrie 1989, însângerată prin maltratări şi crime. Prin cercetarea sociologică a  autorului, prin dezvăluirile de arhivă, prin  paginile de reportaj, anchetă sau  eseu, parcurgem un panopticum al frustrărilor din viaţa socială, religioasă, culturală a românilor minoritari,  în date precise, elocvente, alături de o galerie de biografii care poartă simbolul rezistenţei identitare, între acestea biografia vrednicului părinte Puiu Pavel.

Rădăcini împrumutate este şi studiul aplicat la ce am putea numi „anxietatea” de minoritar în zonă sau anomia din sfera cultural-civică românească. Duritatea acţiunilor de separatism, izgonirea în 1990 (mai ales!) a românilor din zonă, plângerile permanente ale populaţiei maghiare la organismele internaţionale despre încălcarea drepturilor ei, laitmotivul  Ardealul, pământ maghiar!, refuzul segmentului de populaţie maghiară de a vorbi limba română, cerinţele impuse românilor de a cunoaşte limba maghiară, ostilitatea faţă de şcolile româneşti şi bisericile ortodoxe, lipsa cărţilor româneşti din librării, accesul precar al românilor la sursele de informare nasc sentimentul de frustrare, intimidare, defavoritism şi persecuţionism, o stare de criză identitară manifestată în pasivitatea românească, chiar şi la organizaţiile civice care le-ar putea da românilor sentimentul solidarităţii. Este prea acaparatoare, constată autorul, imaginea maghiarului dornic de a-şi însuşi pământuri româneşti, de a schimba graniţele actuale şi de a se proclama stăpân în zonă. Antiromânismul atât de accentuat, sentimentul izolării, al fricii, al excluderii, al comunitarului fără comunitarism, statutul defavorizatului, se acutizează prin eludarea acestei dureroase realităţi la nivelul deciziei oficiale. Încălcarea valorilor de toleranţă, tendinţele de separare şi individualizare sunt în exces, dar adevărul, se confesează un interlocutor, „nu va ajunge niciodată la cei de sus.”

Meritul cărţii lui Menuţ Maximinian este acela de a reexprima această realitate, cu profunzime şi echilibru, întru îndreptarea  profilului psiho-moral al românului odorheian, încărcat de sentimentul pedepsei ( al celor care vin acum în zonă) sau al tolerantului excesiv ( al celor care au rămas în acest spaţiu de viaţă). Cartea invită la dezbatere neamânată pentru aşezarea problemei româneşti din Odorheiul Secuiesc în lege dreaptă, în europenism, cu atât mai mult cu cât în alte zone ale ţării, cu maghiari minoritari, situaţia e cu totul alta, cum se întâmplă la Jeica din judeţul Bistriţa-Năsăud, unde populaţia maghiară e protejată şi pusă pe deplin în drepturi civice şi umane.

Autorul descoperă cu îngrijorare cum universul românesc din Bazinul Odorhei e cuprins de umbră;  tradiţiile sunt sortite pieirii, meşteşugurile se pierd, fondul primar, ancestral, al culturii şi civilizaţiei populare, al sfinţeniei şi luminii, dispare, iar„ poveştile” sunt estompate în durere, căci unde e slujba religioasă în româneşte şi predica în ungureşte nu poate fi vorba decât de neputinţă şi dureroasa resemnare a celor „singuri şi nebăgaţi în seamă”. Frustrarea românească este văzută de autor şi prin fondul tragic amplu al nenorocului istoriei noastre, amintind de reflecţia lui Cserei despre sărmana Transilvanie care a schimbat jugul de lemn al turcilor cu acela de fier al habsburgilor.

Menuţ Maximinian este observatorul de fineţe, documentaristul, dar şi scriitorul cu toate liniile de sensibilitate. Ce vede şi consemnează ar trebui să vadă şi să pună în dezbatere orice om care mai crede în mântuirea lumii prin valorile binelui, ale frumosului şi adevărului. În această idee, invocă opinia unui parlamentar care spunea că în Harghita şi Covasna ar trebui „să trecem cu regularitate în fiecare zi”. Realitatea halucinantă prezentată în Rădăcini împrumutate, cu vieţi deviate, cărora li se ia demnitatea, cu autorităţi care tac, cu cei care vorbesc şi nu se aud, de „parcă ar fi în deşert”, trebuie să fie limpezită prin  puterea binelui. Cartea se încheie sub arcul liturgic al speranţei, certificând nepatima autorului: Slavă întru cei de sus, lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire. Oare şi la Odorhei?  Întrebarea a preiau, desigur, cititorii, cei care ştiu că Îngerul cu aripile trudite de atâta zbor spre pace… va aduce pacea.

Rădăcini împrumutate îşi aşteaptă ediţia a II-a, adăugită cu alte pagini care să consfinţească sentimentului românesc al dreptăţii; reamintindu-ne că somnul raţiunii naşte monştri.

 Rădăcini împrumutate

 Menuţ Maximinian

Editura Karuna, Bistriţa 2009