…„un delir de frumuseţe pură şi o linişte ademenitoare”…

Citind şi recitind din opera poetică a lui George Elliott Clarke, aş fi vrut să-i găsesc un apropiat printre poeţii români, că vorba ceea, sunt şi la noi destui robi ai universului poeziei în ceea ce are aceasta mai definitoriu. Ştiu că adevărata cheie pentru varianta furnizată în limba română, cea a Flaviei Cosma, ea însăşi o subtilă poetă, o pot intui la francezul Georges Poulet, cel care leagă fenomenul literar de tiparele minţii. Or, la poetul George Elliott Clarke, conştiinţa de sine fiind una dominatoare, nu este greu să ne folosim de instrumentarul critic oferit de Poulet în definirea unei conştiinţe singulare şi exemplare în evoluţia sa de până acum.

Notele definitorii ale poeziei lui G. E. C. le-am putea reţine desigur între limitele date de simplitate şi puritate dar într-o spirală a demersului poetic mereu aducătoare de nou, de măsura exactă a copilăriei cu al cărei ochi este inventariat volumul bilingv Poeme Incendiare. Un volum cuprinzând fragmente din Execution Poems, urmate de poeme culese din Gold Indigoes, Blue şi Illuminated Verses, reprezintă, iată, o sinteză a existenţei negrului baptist şi poetului George Elliott Clarke.

Trecut între timp şi prin România, pe la Satu-Mare, acolo unde se purifică românii după 45 de ani de comunism impus, dar şi asimilat, George Elliott Clarke şi-a putut face o imagine de cum se prezintă poezia şi literatura la noi. Negaţie, primul poem al cărţii, un prea sincer autoportret conchide ferm: „le nègre, respins, negat şi costeliv, c’est moi:/ un provincial de culoarea wiskey-ului, necioplit; gura mea searbădă scuipând doar minciuni, vomă poetică,/ (…) În ochii voştri obrazul meu trebuia să prefaţeze asasinatul.” De altfel, poemele Copilărie 1 şi Copilărie 2 fac un rechizitoriu cu asupra de măsură rânduielilor din această lume în care se judecă încă omul după culoarea pielii. „Rue: De sânii ei înfricoşaţi, în formă de lacrimă/ Tata gândea că ea fiind mulatră/ însemna o  mutilare./ (Ce dor îmi e de biscuiţi cu unt de arahide, de maşina ei de cusut, de mânuşile gri pe care  mi-a dat voie să le dăruiesc unei fete la şcoală, de volumele de versuri de Shakespeare ale tatălui ei preotul, de Biblia ei făcută ferfeniţă, din care m-a învăţat să citesc, de sânii ei ameţitori coloraţi ca smântâna, pe care-i zăream prin rupturile cămăşii ei negre de noapte, în timp ce-mi întindea să mănânc cu lingura fulgii de ovăz)./ Geo: Tata o bumbăcea pe mama de parcă era Joe Luis,/ Îi apăsa lama de ras în beregată. Odată a aruncat-o pe jos, / tăbăcindu-i pielea moale cu pumni şi pietre// Rue: Atunci m-am repezit şi eu la el cu parul,/ i-am despicat faţa în două şi i-am dat un picior”. Ceea ce se poate reţine din aceste două exemplificări nu are nimic tainic, ascuns, contra naturii umane, ci dimpotrivă evidenţiază o stare de fapt, o jalnică sângerare a naturii divine. O natură în care, din întâmplare, „ani de zile singura noastră emoţie a fost foamea;/ Burţile noastre flămînde trebuiau să înghită în loc de pâine apă de ploaie”.

Stilul în care se naşte poezia lui George Elliott Clarke este unul desprins din zbaterea trupului, a  cărnii şi a frumuseţii divinului în general. Consoarta descinzând din mitul plăcerii de a exista regăsindu-se în toate momentele de impact ale vieţii personale cu cea a colectivităţii religioase. Dialogul cu Isus, cu Timpul, cu Rue şi Geo, cu Zodia fericirilor şi nefericirilor, cu Cuvintele şi cu Stelele, cu partea cealaltă a lumii, este ca o înviere perpetuă prăznuită în altarele imaginare ale fiinţei.”Rue: ce-i aici? Grădinile suspendate din Babilon?” – zice poetul, ca imediat să afirme răspicat: „Nici gând! E spânzurătoarea de negrii din Frederickton!/ Vom muri spânzuraţi cum a fost Cristos răstignit”. Triumful lui George este un clar exemplar de trăire poetică în spaţiul şi timpul concret: „Poate să-i fie pielea de mandarină, seacă precum vinul alb/, să-i fie părul vopsit blond intenţionat” că oricum poetul va linge Sodoma de pe buze şi-i va lipăi Gomora din bucăţică. Unghii ascuţite este o altă exemplificare a cerului poetic sub care se împlineşte iubirea poetului, că dincolo de iubirea sa nici nu mai contează ce este. Duet, Cântece triste de-ale lui Rue, Biografie: Negru Bapitst/ Bastard, şi desigur şi multe altele, fac dovada peremtorie a stilului cu adevărat unic al poetului. Varianta a doua din Duet punctează subtil trăirea mereu nocturnă a poetului, mereu înfocată de focul heraclitian, atât de preţios în lumea faptelor.„Rue: Deschide-ţi inima de aur pentru mine, coridorul suav întunecos, umezit de preţioasa iubire. Abandonează-te în braţele mele:/ vreau să-ţi explorez adâncurile, să sap/ aprig să-mi verific drepturile asupră-ţi/ sărutările tale irosindu-se frenetic peste faţa mea.// India: De ce vorbele noastre răsună/ ca două păsări surghiunite în colivii separate?” Fantezia poetului învăţată să zburde prin timp şi adunând, ca în poemul 1933, „oase terminale”, „scări dărăpănate”, „sticle sparte”, „cărămizi”, „ruine rămase de la explozia din `17, când coridoarele au fost terciuite/ de maşinile grele prăbuşindu-se din etaj în etaj” este o convingătoare dovadă că numai „un canon sifilitic:Halifax”, ar putea să mai îndrepte ceva din această involuntară evoluţie: „Ciuma roşie, precum bruma roşie, şi precum „săptămâna roşie” a lui Paul Goma, ar fi putut mistui crimele de la un Somme*, unde „Maţe se legănau nebuneşte pe stâlpi de gard,/ şi dinţi nemiloşi de şobolan mărunţeau o inimă de copil”. Tipul de astăzi, poetul poate fi toxic, şi el chiar este, poate fi ’zdrenţăros’ şi prea surexcitat” şi, la fel, el chiar este, încât securea poate doar face uşor „să pută si sângele vostru”. Cu sângele condamnat, „împrăştiat pe foaia asta de hârtie”, poetul iscodise lumea şi găsise că era vinovat.

Din secţiunea a doua ni se impun Exil, Tobego, (lui M. NurbeSe Philip) La Castelul Frontenac (lui Ander Alexis) şi multe, multe altele, cântece de suflet ale negrilor. Poemul Pentru XX I, ne incită cu memoria sa, unde poeţii obscuri suspină a rom acrit, scriind poeme anemice şi parcă „întârziate mintal”. Or fi cei de teapa unui „Negru neghiob din Noua Scoţie,/ Poet de mâna a doua, care cântă imnuri despre tristeţi provinciale”. În acelaşi poem, II, G.E.C mărturiseşte că ar vrea s-o rupă cu Europa… „Să adulmec bogăţia primăverii prin zăpada de aprilie,/ Să regret că trebuie să irosesc romul urinând/… Să-i castreze pe toţi Membrii din Parlament/ Să-i vorbesc de rău pe literaţii noştri duioşi/Să cânt cântecul despre maoistul adevărat din Three Mile Polins”.

În fine, în al treilea poem „Diva trăieşte lacom precum aurita Godiva/ Ocoleşte Kitsch-ul deşi dă cancer tuturor,/ …Omoară materia în minţile ce urăsc Poezia/ Fă din fiece vers o trădare/ Un cod criminal, un cântec incendiar./ Geniul este hidos, degenerat:Lasă-ţi poemele, această cloacă, să acuze.”

Poezia lui George Elliott Clarke este o măsură potrivită cu inima sa, care distinge în jur tot ceea ce Dumnezeul nostru, al tuturora, ne-a dat din plin, nevoia de dragoste. Colette traducere imaginară, Poem pentru Henri Dumas (1934-1968) în maniera lui Cheney-Cower, Palm Breeze, Dantelă Albă. Donne e poesia sono qui la sola occasione, Layton, sunt doar câteva din poemele publicate de autor în anii 2000,2001 şi 2005. Le-am nominalizat în credinţa că poezia şi poetul nu are patrie, că patria este iubirea cea dăruită de Dumnezeu, Cel ce ne cheamă în iubirea sa fără cusur… Poemul Naima este din acest punct de vedere sublimul omagiu adus celui ce a înţeles culorile de frumuseţe ale acestei vieţi. Mi-am amintit aici că recent poetul iranian  Kazem Shahryari, născut în ţara Mezilor şi vieţuind de mai bine de 20 de ani la Paris, a propus un proiect teatral Couleur de femmes, pe care să-l ilustreze concret în ţări din Est şi din Vest, prin Teatrul Jean Vilar din Paris. Este, se pare, o iniţiativă superbă verificată de mai mulţi ani în Europa.

 

Poemul Paris Annapolis, ne-a amintit de lirica franceză, de Baudelaire şi de Rimbault, de Sena, de atâtea zări de Lumină dătătoare de marele oraş, al cărui Arc de Triumf l-am descoperit şi redescoperit mereu altul, şi mereu mai frumos şi îmbătător. O „pagină inundată de vorbe”, „un delir de frumuseţe pură şi o linişte ademenitoare” precum cea de pe Colina Butter Chamont. George Elliott Clarke, impune în lirica internaţională, după Leopold Sedar Senghor, un stil aparte, cel al negrului îndrăgostit, dăruit iubirii prin poezie, confundat cu veleităţile sale de cercetător în Ţara Frumuseţii.

Modelul sferoidal al creaţiei poetice a lui George Elliott Clarke, este de o vizibilitate aparte: centrul iradiant al poeziei sale fiind tocmai cuvântul cogito, cu reverberaţia sa continuă. Este ca un Duh primitor şi rece, ca o ademenire continuă a spaţiului pur în care iubirea contează în primul rând.

Poemul Gelozie (în maniera lui Saavedra), vrea să însemne tăria iubirii, punând în seama omului ceea ce doar Vântul poate schimba, încât până şi cearceafurile „Care te ţin în braţe toată noaptea?/ Oh ! Pe acelea cred că sunt în stare /să le strâng de gât!” Evident că poetul nu se dezminte şi, apoi, continuă în IIii, cu meditaţia imagistică: este invocată Hunter Street… unde „tu aşteptai să se dezghioage realitatea visătoare /într-o simplă şi crudă şi arzătoare sexualitate// O, nu exista nimic altceva – nimic altceva nu exista”. Cu Ecleziasrul 12, G.E.C revine la poezia ce l-a renumit între poeţi. Recunoaşte în Autoportret (lui Arnold „Ted” Davidson,  1936- 1999), că este „poetul războinic”, că Dumnezeu care „îi bate şi-i spintecă pe toţi vrăjmaşii mei”, deşi „nu am fost iubit îndeajuns” şi nici „n-am iubit îndeajuns”.

 

Cu Poeme Incendiare poetul din Toronto, inventatorul de „Grohotiş”, cu care „se gârboveşte uitarea”, îşi face subit mea culpa: „Fiecare poem e rugul său propriu, un curcubeu frumos colorat, /Cuvinte ce fumegă pustiind Timpul.”

Oricum, arta poetică a lui George Elliott Clarke este una savantă, mistuită de neliniştile dintotdeauna, ademenite însă la timpul şi spaţiul actual, în căutare de echilibru. Lângă care, stă să gândească poetul, „că toată Istoria/ nu-i decât o imensă bătaie de cap.”