Pământul sărat al lacrimilor

Share

Tweet

Share

Share

Email

Comments

Mirel Bran – „Vânătorul de securişti”, Ed. Grinta, Cluj, 2010

 

Într-un pământ sărat nu pot creşte plante. Sarea împiedică seminţele să rodească, dar în cazul pământului românesc, planta care creşte în mod necesar este aceea a Adevărului. Ca untdelemnul deasupra apei, cum se spune, adevărul răsare din cartea scrisă de Mirel Bran. Este cu putinţă lucrul acesta pentru că sarea pământului este sarea lacrimilor, iar floarea răsărită este amară, e o floare a miilor de dureri care străbat peste timp. Mai bine de şaptezeci de ani din istoria României sunt acoperite de cele 132 de pagini ale volumului. Cu tumultoasele sale valuri, istoria poate continua pentru urmaşi numai după eliberarea adusă de cunoaşterea deplină a acestui adevăr.

Editura Grinta ne aduce în faţă o traducere a cărţii apărută în Franţa, prin grija autorului de a oferi cititorilor francezi o imagine a ultimilor ani ai secolului trecut şi al începutului de nou mileniu pentru România. Totul este o continuare, un mers al vremurilor, pe care autorul le fixează bine pentru cititor. În împletirea reuşită dintre roman şi relatare, personajele sunt vii, oameni care au trăit cu adevărat toate cumplitele evenimente relatate. Sunt figuri întunecate ale comunismului cu faţă inumană, iar restituirea acestor atrocităţi ale închisorilor din România este o încercare de a pune pe gânduri cititorii. Istoria nu va trebui să se mai repete în asemenea curente cu adevărat satanice, în care tot ceea ce e sfânt în om trebuie să devină opusul, negarea, pervertirea. Tinerii, cei care poate nu cunosc altceva decât mărturiile bunicilor lor (şi acelea reduse la posibila uitare şi iertare aduse de timpul scurs), vor trebui să înţeleagă bine cauzele care au făcut să fie cu putinţă acele vremuri cenuşii ale comunismului sovietic. În străduinţa lor de a îndepărta fiinţa umană de legătura cu sufletul dumnezeiesc, torţionarii sunt supuşi unei hipnoze demente care scoate la iveală tot ceea ce mintea omenească poate născoci în privinţa torturii. Mult mai rafinată şi mai chinuitoare ca în evul mediu sau în lumile asiatice, tortura are drept unic scop pervertirea omului până la a-l face să basculeze în folosul sistemului lipsit de Dumnezeu. O trădare impusă, cu stăpâni din umbră, alcătuiţi ei înşişi din umbră şi întuneric, care cunosc însă bine alcătuirea cosmică a omului şi lasă fiara inteligentă să lucreze împotriva naturii divine a omului. Cei care au trăit aceste atrocităţi sunt puşi în faţa propriului martiriu şi moartea este pentru ei o poartă a izbăvirii. Sub rânjetul satanic al uneltelor de tortură (a se înţelege oameni) nu se simte decât dorinţa de a devia evoluţia umană spre o involuţie de animal inteligent şi rece, fără suflet. Experiment unic în istorie, fenomenul Piteşti îşi găseşte corespondent poate numai în acel ”1984” imaginat de George Orwell. Rămas în imaginar, ca un semnal de alarmă, mesajul lui Orwell e pus însă în aplicare în România cu patruzeci de ani înainte.

Cu atât mai necesară este devoalarea detaliată a acelor vremi, cu cât cei responsabili, încă în viaţă unii dintre ei, au pus gunoiul sub covor şi fardează realitatea acelor ani cu justificări absurde. Materialismul impus cu forţa fricii şi a torturii nu poate decât să dezvăluie puterile sufleteşti ale omului, mai ales ale celor cărora destinul le-a scris a fi martiri. Pământul, răbdător şi înţelept, aşteaptă aducerea la lumină a adevărului, prin oasele celor ucişi, brăzdând prin timp calea durerilor.

Mirel Bran se asociază cercetătorului Marius Oprea, un neobosit căutător al celor răspândiţi sub glonţ străin în pământul românesc. Cartea are un ritm alert de relatare, replicile sunt directe şi au capacitatea de a-l face curios pe cititor. Alături de ceea ce îşi pot imagina cei care nu au trăit acele timpuri, proba de convingere este DVD-ul care însoţeşte lucrarea, la fel cum echipa din care Mirel Bran face parte ca regizor, l-a însoţit pe Marius Oprea în răscolitoarea lui „vânătoare de securişti”. Oficialii i-au spus că lipsesc cadavrele, că toate crimele s-au prescris, că nu exisă dovezi, plângeri, etc. Plângeri nu, sau nu încă, dar plâns, da, există. Şi lacrimi. Marius Oprea nu dă înapoi şi merge mai departe, călăuzit de semnele tainice pe care i le dăruie pământul pe tălpile picioarelor goale. Loviturile şi piedicile nu îl sperie. Ca un semn al destinului, că adevărul nu poate fi îngropat şi mai cu seamă uitat, este frumoasa poveste cu trecerea copilului Marius Oprea prin fereastra casei pentru a i se schimba ursita, chiar şi numele. O renaştere inţiatică, aşa cum se vede deja la Marius Oprea prin tot ceea ce face pentru reconstituirea adevărului.

Cartea apărută în Franţa e necesară şi în România. Despre istoria anilor trecuţi sub comunism se pot scrie sute de pagini fără a epuiza poate nici jumătate din subiect. Dar dezvăluirile aduse în faţa cititorului francez pot forma o opinie. Franţa, locul unde s-a născut „liberte, egalite, fraternite” poate înţelege şi pe această cale cât de mult au fost pervertite idealurile unei revoluţii.

Cineva spunea că omul este o fiinţă care poartă pe un umăr un înger şi pe celălalt un diavol. Că aceştia doi se luptă pe deasupra lui şi caută să-l învingă pe celălalt prin om. Iar dacă omul cade în mâinile diavolului personal, atunci somnul îi cuprinde raţiunea şi astfel se nasc monştri. Care ucid şi ştiu că ucid.

Deasupra a toate, Adevărul divin, adevărul sufletului universal, aparent tăcut, dar grăind în chip tainic pentru cei care pot vedea semnele arătate. Acest adevăr ne este revelat şi prin paginile volumului, devoalând încă odată lucrările planificate în întunecatele laboratoare ale istoriei. O radiografie cum nu se poate mai clară a unei epoci sumbre, dar necesară vindecării viitoare. Pentru ca istoria să nu-şi mai repete dureroasele greşeli.