Posibilităţile sunt nelimitate. Contează cu adevărat doar binecuvântarea iubirii…

Iluziile fac parte din viaţa noastră. În acest mileniu al vitezei, oamenii nu mai au timp să mediteze asupra semnificaţiei gesturilor. Angrenaţi în goana nebună, încercând să ne maximizăm potenţialul, să trăim cât mai bine, uităm ce înseamnă viaţa, uităm să simţim. Iubirea nu poate fi rentabilă, de aceea pierde din ce în ce mai mult teren. Sentimentele sunt înlocuite tot mai des de jocuri de societate convenabile, care nu cer implicare şi nu oferă nimic. Oamenii poartă măşti spărgând oglinzile care se încăpăţânează să le ofere mostre de realitate…

            Paulo Coelho este un autor atipic. Refuzând să se conformeze normelor, sfidând critica, reuşeşte de fiecare dată să îşi surprindă plăcut cititorii şi săi atragă într-un decor fantastic, în care certitudinile se dizolvă. “Zahir” este o carte ancorată în prezent, o carte care există prin însăşi fiinţa care o defineşte. Omul modern, cu angoasele, cu bucuriile, cu temerile sale, este analizat minuţios, fără menajamente. Pe parcursul romanului, autorul realizează o introspecţie severă, reuşind să sublinieze câteva dintre tarele emoţionale specifice fiecăruia dintre noi la un anumit moment. Infidelitatea, războiul, suferinţa, libertatea şi moartea sunt doar câteva dintre temele de impact ce conferă volumului greutate. Nu poţi să refuzi meditaţia, eşti obligat să ţii cont de evenimentele care îţi vor modela inevitabil însăşi existenţa: “- Desigur. Banca Favorurilor este o investiţie de risc, care orice altă bancă. Dumneata refuzi să-mi faci hatârul pe care ţi l-am cerut, crezând că te-am ajutat pentru că meritai, că eşti cel mai grozav, că toţi suntem obligaţi să-ţi recunoaştem talentul. Perfect, eu îţi mulţumesc, caut pe altcineva care să primească depunerile mele în contul lui, dar din clipa aceea toată lumea va şti, fără să fie nevoie să spun vreo vorbă, că dumneata nu eşti un om de încredere. Poţi să creşti prin forţe proprii cam până la jumătate, dar nu mai mult. Şi, la un moment, viaţa dumitale va intra în declin chiar dacă mai ai încă mulţi ani la dispoziţie, eşti un râde-plânge, nici frustrat, nici om împlinit. Nici rece, nici fierbinte, eşti lânced, călduţ şi, cum spune nu ştiu ce evanghelist într-o carte sfântă, “bucatele călduţe nu încântă cerul gurii”.

Acţiunea se derulează într-un ritm antrenant. Personajul principal, un alter ego al scriitorului, îşi trăieşte viaţa din plin, fiind implicat social, bucurându-se de faimă şi reuşind prin cărţile sale să modeleze destine. Succesul se dovedeşte a fi însă unul iluzoriu, pentru că artistul nu face decât să inventeze poveşti, creează vieţi artificiale prin însăşi esenţa lor, uitând să trăiască la rândul lui. Esther încearcă să îl înveţe pe soţul ei să perceapă viaţa la intensitate maximă, ea reuşind să descopere adevărata plăcere în mijlocul războiului, unde stereotipiile dispar. Atunci când şti că următoarea secundă ar putea fi ultima din viaţa ta priveşti altfel lucrurile, atunci când înţelegi efemeritatea existenţei nu mai ţii cont de gesturile mecanice care erodează în timp fericirea.

Şocul suferit de scriitor în momentul în care Esther dispare îl face să se dezmeticească. Drumul iniţiatic începe în momentul în care dispariţia este acceptată. Prin evocare, personajul principal reuşeşte să surpindă momentul cu lucidiate, înţelegând mecanismul emoţional care l-a precedat. Nereuşind să uite, scriitorul încearcă iniţial să se amăgească, aruncându-se cu şi mai multă ardoare în tumultul care îl aşteaptă. Însă, în ciuda eforturilor sale disperate, imaginea soţiei îl bântuie. Femeia se transformă într-un zahir, într-o obsesie. Scriitorul înţelege că trebuie să acţioneze. Scrie o carte despre situaţia sa, care primeşte elogii din partea publicului, însă în scurt timp înţelege că nimic nu se poate compara cu experienţa directă. Mimetismul nu poate substitui viaţa, iar Coelho oferă în “Zahir” o parabolă închinată sentimentelor mistuitoare, în faţa cărora nu există salvare. Iubirea se transformă într-o obsesie pe care în final personajele o acceptă: “Voi deschide plicul şi voi merge s-o caut, pentru că – aşa cum spune Mihail, epilepticul, clarvăzătorul, guru din restaurantul armenesc – această poveste trebuie să se sfârşească. (…) Toate astea vor dispărea. Rămâne iubirea care mută ceruri, stele, oameni, flori, insecte şi-i obligă pe toţi să meargă pe suprafaţa periculoasă a gheţii, ne umple de bucurie şi de frică, dar dă un sens tuturor lucrurilor.”

Personajul principal nu este definit. Coelho încearcă să sugereze calitatea arhetipală a acestuia. Drumul de iniţiere este cel parcurs de occidentalul tipic, care reuşeşte să se rupă de lumea lui monetară profund eficientă şi să găsească calea spre iluminare. O iluminare spirituală care se petrece în decorul oriental al Kazahstanului, unde, în imensitatea deşertului, în tăcerea profundă, sufletul se poate regăsi. Esther alege soluţia extremă, obligându-l pe soţul ei să decidă. El o urmează şi reuşeşte astfel să treacă testul, să demonstreze forţa iubirii lor.

Succedarea planurilor narative ajută la conturarea personajelor. Poveştile, construite aidoma unor pilde, având de cele mai multe ori numeroase sensuri ascunse, reuşesc să trezească reacţii imediate. Coelho continuă astfel tradiţia marilor lideri spirituali (ca Buddha, Lao Zi, Iisus etc), care obişnuiau săşi transmită învăţătura prin intermediul povestirilor, în speranţa unei mai bune receptării. Personajul principal este perceput de personajele orientale ca un neofit inocent, incapabil de a înţelege. Reuşita lui din final este neaşteptată pentru cei din jurul său şi aproape de neînţeles pentru societatea pe care o reprezintă: “Cu toate acestea, oricât de greu ar fi, trebuie să accept micile daruri binecuvântate de azi, deşi mi se par blestemate, pentru că sufăr, ziua e frumoasă, soarele străluceşte şi copiii cântă pe stradă. Şi totuşi numai aşa voi reuşi să ies din durerea mea şi să-mi reclădesc viaţa. (…) La urma urmelor, aşa cum a spus un înţelept persan, dragostea este o boală de care nimeni nu vrea să scape. Cine a fost contaminat de ea nu vrea să se facă bine şi cine suferă nu vrea să fie vindecat.Frazele scurte fluidizează proza, oferindu-i veridicitate. Coelho evită artificiile stilistice, mizând pe sentimente şi pe simboluri. Înţesată de referinţe, cartea oferă o panoramă a filosofiei orientale, insistând pe ideile religioase, transpuse inedit de autor pe un fundal esenţialmente creştin. Din acest mozaic se naşte ideea centrală de zahir, care ajunge să polarizeze acţiunea, ca un axis mundi genetic. Esther dispare fizic, însă prezenţa ei determină în mod absolut povestea. În lunga lui căutare, scriitorul se regăseşte pe sine pentru a ajunge din nou la inima soţiei lui. Coelho a reuşit în “Zahir” să abordeze inedit o temă actuală, depersonalizarea individului în contextul accelerării globalizării. Iubirea are de înfruntat numeroase obstacole, peste care, în urma unui lung drum de formare, reuşeşte să treacă, devenind mai puternică. Analiza psihologică rafinată îl ajută pe cititor să înţeleagă gesturile personajelor. Coelho are grijă să ne ofere informaţii esenţiale, fără a răpi însă din farmecul inerent descoperirii. El se asigură că cititorul primeşte cheile necesare înţelegerii fără a îl obliga pe acesta să aleagă un anumit drum. Această libertate absolută constituie unul dintre ingredientele care apropie cărţile de public, făcându-le accesibile. Insistând pe imaginea femeii, Coelho creionează zahirul. În timp ce numele scriitorului nu apare nici măcar o singură dată pe parcursul cărţii, Esther este omniprezentă, dirijând acţiunea, deschizând noi drumuri. Totul pare pregătit în prealabil, iar femeia pare să posede calităţi aproape demiurgice. Ruperea din lumea ideală a spiritualităţii orientale şi reîntoarcerea la viaţa secolului 21 se face în final brusc, firesc, sugerând astfel o compatibilitate a celor două sisteme filosofice. Peticul însângerat prezintă realitatea crudă a războiului, pe care nimeni nu trebuie să încerce să o evite: “M-au sunat de la tine de la serviciu şi m-au întrebat dacă ştiam unde să te găsească. Voiau să faci un reportaj însoţind o patrulă NATO în Afganistan. Trebuie să le spui că nu poţi.De ce nu pot?– Eşti gravidă! Vrei ca cel mic să înceapă să primească aşa devreme energiile negative ale războiului?Cel mic? Dar crezi că asta o să mă împiedice să lucrez? Şi pe urmă, ceţi pasă? N-ai făcut nimic pentru asta!N-am făcut? Nu din cauza mea ai ajuns aici? Sau crezi că e puţin lucru?Ea scoase din buzunarul veşmântului alb un petic de pânză pătată de sânge şi mi-l dădu, cu ochii înlăcrimaţi. E pentru tine. Mi-era dor de certurile noastre.Şi după o pauză:Spune-i lui Mihail să mai facă rost de un cal.Eu m-am ridicat, am luato pe după umeri, am binecuvântat-o la fel cum fusesem şi eu binecuvântat.  

Zahirprezintă realitatea. Coelho nu încearcă să se ascundă în spatele ideilor, nu evită subiectele tabu. Toate certitudinile se prăbuşesc, dragostea se dovedeşte până la urmă mai importantă decât convenţiile sterile ale unei societăţi ce nu poate înţelege ab initio sentimentele. Cei doi soţi se regăsesc, descoperind că dragostea lor este mai puternică, înţelegând că sentimentul transcede toate elementele pur mundane care i-au făcut să se despartă.

Trăgând un semnal de alarmă, invitând la meditaţie, Coelho oferă o imagine idealizată a iubirii, considerând-o principala forţă fiinţativă. Prin numeroasele elemente emoţionale, prin exprimarea lejeră şi prin temele de interes abordate, scriitorul de origine braziliană reuşeşte să fascineze încă o dată publicul. Poveştile adevărate nu mor niciodată, iar Coelho demonstrează încă o dată, prin “Zahir”, că este un povestitor desăvârşit. Nu poţi să rămâi impasibil în faţa obsesiei, pentru că fiecare dintre noi a trecut la un moment dat prin asta. Dragostea transformă individul, îl desăvârşeşte. Paulo Coelho oferă doar o variantă, pe care fiecare dintre noi o poate filtra prin propria sensibilitate. Posibilităţile sunt nelimitate. Contează cu adevărat doar binecuvântarea iubirii…

     

Bibliografie

 Paulo Coelho – Zahir – Humanitas – 2005