executatiApărută la editura Meteor Press cartea cu dureroase amintiri ale autorului cu pseudonimul literar Miron Dolot din timpul „războiului” nimicitor purtat de Stalin împotriva aşa-zişilor chiaburi ucraineni pe parcursul celor 30 de capitole (primele 24 scrise înainte de anul 1953, ultimele şase şi Epilogul după 30 de ani) ne prezintă părţile indestructibil legate ale ofensivei subumanului atotputernic împotriva ţărănimii ucrainene: mai întâi (începând din 1929) politica de colectivizare forţată, doldora de arestări, deportări şi crime, după care – în anii 1932-1933 – a urmat foametea.

Dacă politica de colectivizare forţată era în fond prelungirea în variantă stalinistă a urii lui Lenin faţă de ţărani („Ţăranii reprezintă tot ce urăsc mai mult”, ne spune Vladimir Ilici în cartea Gog a lui Giovanni Papini), ea urmărind – şi izbutind până la urmă! – înăbuşirea iniţiativei particulare prin deposedarea de bunuri şi lichidarea fizică a milioane de gospodari încadraţi cu sau fără temei în categoria chiaburilor (culaci în ruseşte, curculi în ucraineană), foametea în cursul căreia au murit circa şapte milioane de oameni (de-a valma copii, bătrâni, femei şi bărbaţi), este – opinează autorul – „un genocid, urmare a unui plan deliberat şi premeditat, aplicat cu scopul de-a distruge poporul ucrainean ca naţiune”.

Aşa o foamete cumplită s-a abătut peste sat, încât – ne spune Miron Dolot – nu numai că „Împinşi de foame, oamenii mâncau orice găseau, chiar alimente deja stricate…”, dar cum nici din astea nu se mai găseau prin casele supravieţuitorilor secătuiţi de puteri, ori prin păduri şi pe câmpuri, unii dintre ei (cazul lui Antin din casa de pe deal) au devenit canibali.

Ai crede că autorul este înclinat spre exagerări atunci când ne prezintă zelul neobosit al autorităţilor (activişti, propagandişti, agitatori, miliţieni) într-atât de îndoctrinate şi devotate partidului-stat, încât nu pregetau să răscolească locuinţele în căutarea alimentelor ascunse, chiar atunci când aveau sub ochi dovezi de netăgăduit ale morţii prin înfometare; sau atunci când ne prezintă nenumărate „victime ale politicii statului”, bunăoară aşa ca văduva Sevcenko şi fiica ei infirmă Lida, respectiv ca tânăra mamă Solomia, cea care se spânzură după ce constată că fetiţa i-a murit de foame; sau – aşa cum autorul ni se confeseză în capitolul 27 – udând hârtia cu lacrimi, atunci când scria despre acei copii emaciaţi din vecini, care nici să plângă nu mai aveau putere: „Capetele aşezate pe gâturile lor subţiri arătau ca nişte baloane umflate. Braţele şi picioarele lor mici şi osoase erau ca nişte beţe care ieşeau din trupurile lor micuţe. Burţile le erau umflate, căpătând proporţii nebănuite, iar din organele lor genitale se scurgea necontenit urină. Feţele acestor copii arătau îmbătrânite şi deformate prematur”.

Dar iată că în senzaţionala sa nuvelă Panta rhei, mult nedreptăţitul Vasili Grossman vine cu imagini artistice care confirmă spusele lui Miron Dolot într-un chip indiscutabil.

Fazele procesului de distrucţie a satelor sunt, desigur, aceleaşi la cei doi scriitori: „Viaţa cea nouă fără deschiaburiţi” este urmată de colectivizarea forţată („s-au apucat să ne bagi în colhozuri”) şi apoi de „execuţia prin înfometare”, evident, avându-se în vedere faptul că „după deschiaburire, terenurile arabile au scăzut simţitor şi recolta s-a micşorat foarte mult”.

Dar deşi copiii înfometaţi aveau „capetele ca nişte ghiulele” şi „gâturi subţiri ca de barză”, iar feţişoarele le erau „bătrânicioase şi chinuite, de parcă trăiseră pruncii ăştia pe lume şaptezeci de ani”, şi deşi în regiunea Dnepropetrovsk nenorocirea era îngrozitoare, căci „acolo oamenii se mâncau unii pe alţii”, totuşi apare o notiţă în ziar despre vizita unui ministru francez, care află de la copiii unei grădiniţe dintr-un colhoz că la prânz aceştia au mâncat „supă de găină cu piroşti şi chifteluţe de orez”!

Ba mai mult. Ca şi cum n-ar fi ştiut nimic despre „acei copii care erau duşi cu căruţele la gropile de gunoi”, sau – ne înştiinţează Vasili Grossman – „poate că ştia, dar tăcea aşa cum tăceau toţi”, Maxim Gorki scrie cu seninătate într-un ziar moscovit că „copiii au nevoie de jucării educative”…