O frescă atent construită, “Liturghia neagră” oferă un regal naturalist de excepţie.

        Scriitor singuratic, Huysmans a refuzat să se adapteze concepţiilor artistice specifice timpului său. El a respins obsedant romantismul, încercând să cultive o proză axată pe realitatea pură, de multe ori violentă, care ne înconjoară. Peisajele creionate redau fidel realitatea. Metafizicul este o simplă nuanţă subtilă, de care personajele nu ţin aproape în niciun moment cont. Atmosfera este rece, jocul vieţii este observat printr-o impersonalitate dură. Imaginea rece este în perfectă concordaţă cu natura prozaică a evenimentelor descrise. Existenţa se reduce la aspectul ei mundan, banalizat, pentru că satanismul, subiectul principal al romanului, este analizat dintr-o perspectivă atemporală, detaşată. Împletind istoria sângeroasă a baronului Gilles de Rais cu viaţa anostă şi lipsită de evenimente majore a scriitorului Durtal, cartea oferă o perspectivă amplă a perioadei ultime a secolului 19.

            Într-o Franţă măcinată de conflicte ideologice, lumea s-a transformat într-o societate închisă, de salon, o societate care trăieşte din impresii. Huysmans condamnă modul de viaţă al contemporanilor săi, insistând pe decadenţa care va conduce în cele din urmă lumea la prăbuşire. Înţesat de pasaje apocaliptice, romanul îl invită pe cititor să călătorească printr-un hăţiş al dogmelor. Trecutul se întrepătrunde cu prezentul, iar liantul este tradiţia care marchează în mod absolut destinul indivizilor: “Apoi… apoi… aceste doctrine ce-i bagă în aceeaşi oală pe criminali şi pe alienaţi, pe demonomani şi pe nebuni sunt absurde dacă judeci un pic! Acum nouă ani, Felix Lemaitre, un copil de paisprezece ani, asasinează un băieţel pe care nu-l cunoştea, doar pentru că-i place să-l vadă suferind şi să-i audă ţipetele. Îi spintecă burta cu un cuţit, îi răsuceşte lama în rană, pe urmă-i taie gâtul pe-ndelete. Nu manifestă nicio remuşcare, la interogatorii se dovedeşte inteligent şi curd.”

            Stilul lui Huysmans este distant. El se rezumă la a prezenta acţiunea, o încarcă de filosofie, însă nu se implică afectiv. Deşi Durtal este un alter ego, vocea autorului poate fi doar intuită. Cartea pare scrisă a posteriori, ca o încununare a unui proces meditativ în urma căruia a fost suprimată emoţia. Atingând dezideratul filosofiilor orientale, naratorul este diluat în miezul propriei acţiuni, dispare din peisaj. Deşi aproape întreg romanul este confesional, ai iluzia permanentă a unei construcţii. Gesturile sunt mecanice, ilustrând perfect mentalitatea unei epoci în care aparenţa se substituia aproape de fiecare dată realităţii.

            Scenele erotice ilustrează cel mai bine constructivismul specific scriiturii naturaliste. Viaţa este descrisă în cele mai mici detalii, se insistă pe amănunte sordide, totul este banalizat, fiinţa devine un simplu vehicul, simţurile pierd orice semnificaţie transcedentală. Distincţia dintre trup şi intelect devine absolută, pentru că cele două elemente fiinţative ale fiinţei umane nu pot funcţiona simultan la parametrii optimi. Durtal trebuie să îşi satisfacă nevoile fiziologice înainte de a putea crea, iar procesul în sine îl dezgustă. Huysmans insistă asupra părţilor urâte ale existenţei, insistă asupra unui realism mizerabilist împins la extrem. Un timp al decadenţei, un timp al epigonilor, un timp în care farmecul de altădată a dispărut definitiv. Romanul oferă cititorului o radiografie a unei epoci în care oamenii îşi pierduseră speranţa şi se afundau în fondul tern care devenise pentru ei normalitate: “Da, îşi zise Durtal privind din nou biserica, într-o zi când nu va fi aşa de frig şi de mohorât, va trebui totuşi să urc până în vârful turnului; apoi dădu din umeri. – La ce bun? Parisul văzut de sus era interesant în Evul Mediu, dar acum!… Voi vedea, ca din orice alt turn, o puzderie de străzi cenuşii, arterele ceva mai albe ale bulevardelor, petele verzi ale grădinilor şi parcurilor iar în depărtare şiruri de case – piese de domino aliniate, cu ferestrele ca nişte puncte negre.”

            Perspectiva narativă este inedită, pentru că deşi descrie cu minuţiozitate fiecare detaliu şi pare a se individualiza în postura tipic demiurgică, naratorul este absent. Cititorul este lăsat să tragă singur concluziile, personajele îşi prezintă ideile cu vitalitate, natural, într-un joc firesc specific societăţilor vechi de tip patriarhal, meditativ. Paralela între timpul mitic al Evului Mediu şi Parisul decadent al sfârşitului de secol 19 scoate în evidenţă tarele perpetuate pe parcursul generaţiilor. Pudoarea excesivă, sexualitatea suprimată, dominaţia clerului, misticismul delirant, lipsa perspectivelor, toate afectează indivizii, îi transformă în simple marionete.

            Contestatari sau nu, oamenii urmează tipare predefinite. Însuşi Durtal se afundă în istorie, în trecut, pentru a oferi un sens prezentului. El caută modele arhetipale care să genereze ţinte, caută paradigme în care să se identifice. Viaţa nu îi oferă soluţii şi atunci încearcă să evadeze. Scrisul devine o sfidare, intelectualul vrea să fugă, să se izoleze. Huysmans ne oferă o perspectivă asupra naturalismului pur, care distruge fără a încerca să creeze. Sistemul este contestat, regulile sunt abolite, însă nu există perpsective. Prăbuşirea în neant se face demn, asumat, grav: “- Foarte bine, aşa o fi, mormăi el; numai că acestui veac puţin îi pasă de Cristos în slavă; batjocoreşte supranaturalul şi respinge tot ce este transcedental. Cum să mai speri atunci în viitor, cum să-ţi imaginezi că pruncii ieşiţi din burghezii fetizi ai acestui timp mizerabil vor fi fără prihană? Crescuţi în felul ăsta, mă întreb: ei ce vor face în viaţă?- Ce-au făcut taţii şi mamele lor, răspunse Durtal; îşi vor umple burdihanul şi îşi vor uşura sufletul făcând pe lighioana cu două spinări!”

            O frescă atent construită, “Liturghia neagră” oferă un regal naturalist de excepţie. Realitatea este dură, penetrantă, îl urmăreşte pe un cititor de la început până la sfârşit, nelăsând niciun detaliu la voia întâmplării. Acţiunile personajelor par construite după filosofia acestora. Totul este regizat atent, fiecare individ îşi orchestrează propriul microunivers. Din contactul acestor falii se naşte o proză puternică, o proză prin care Huysmans reuşeşte să se evidenţieze în peisajul epocii sale şi să ofere cititorului un itinerariu complet al realităţii. În culori negre, aceasta invadează fiecare secundă, arcuindu-se ca o adevărată liturghie în aerul vibrant…

    

Bibliografie

 J.-K. Huysmans – Liturghia neagră – Polirom – 200