Elena Moldovan  "Omul din tren" editura Amurg Sentimental – 2006

Povestitoare abilă, Elena Moldovan scrie cu dezinvoltura celui ce vorbeşte despre viaţa simplă, pură, sinceră şi demnă. Prozele scurte cuprinse în volumul “Omul din tren” se completează reciproc, creionând un peisaj cultural sensibil. Chiar dacă nu este vorba despre “marea cultură”, personajele centrale fiind în fazele incipiente ale vieţii, fiorul, conştiinţa unei meniri aparte există. Fie că este vorba de o tânără profesoară, fie că este vorba de elevi aflaţi la vremea primelor greutăţi, fie că este vorba de studenţi, întotdeauna poveştile au o puternică încărcătură educaţională. Lecţiile de viaţă sunt învăţate dureros de unele personaje, însă atmosfera generală rămâne una pozitivă. Avem ce învăţa din greşeli, fiecare întâmplare în parte este un pas înainte: “Apoi viaţa şi-a văzut de drumul ei şi pe acest drum ce curge înainte cu legile lui ascunse, nebănuite de bucurie, de durere, de spaimă, de voluptate. Tu ochi de oglindă, de suflet, mi-ai circumscris în apele tale limpezi şi tulburi ca un ritm ce câştigă echilibru când eşti prins de viaţa, a cărei izvor de lumină e totuşi iubirea.”          

Limbajul folosit este unul simplu, înlănţuirea imaginilor este coerentă, apropiindu-se de cititor. Primeşti imaginile firesc, acestea  se insinuează în suflet şi te fac să înţelegi adevăratele sensuri ale metaforelor. În spatele aparentei banalităţi se ascund adevărate drame, adevărate conflicte interioare ale personajelor care încearcă să îşi păstreze integritatea într-o lume a minciunii, o lume creionată sumbru. Iubirea de adevăr şi cinstea înving, scoţând în evidenţă meschinăria sistemului însă demonstrând că poţi trăi fără să te înjoseşti. Este o carte a învingătorilor, o carte a credinţei, o carte care, adunând ipostaze aidoma frânturilor de oglinzi, dezvăluie frumuseţea şi puritatea sufletului uman neîntinat de goana după glorie. Avem în faţă o autoare sinceră care povesteşte cu plăcere, îl invită pe cititor să vadă că se poate trăi şi fără a îţi trăda conştiinţa: “În clipele acelea eram un fel de Hamlet care din pământul reavăn a cules un craniu şi apropiindu-l de craniul său viu s-a oglindit înspăimântător la el şi a intrat în meditaţia: “A fi sau a nu fi!” Şi eu la fel am întors conştiinţa pe toate feţele şi am intrat ca şi Hamlet în meditaţie: “A avea sau a nu avea conştiinţă” “          

Autoarea abordează, pe parcursul celor 20 de povestiri, mai multe modalităţi de expunere. Apare naraţiunea la persoana I, din perspectiva personajului implicat, prezent în miezul acţiunii, însă apare şi naratorul omniscient, atotputernic, cel care poate pătrunde cu uşurinţă în sufletul personajelor sale, înţelegându-le trăirile şi explicându-le gesturile. Împletirea dintre aceste două perspective oferă dinamism cărţii şi ajută la evitarea redundanţei. Astfel, chiar dacă tratează tematici apropiate, povestirile se deosebesc tocmai prin aceste diferenţe de perspectivă, prezentând un eveniment la nivel arhetipal din mai multe unghiuri, filtrându-l prin intermediul sistemului ideologic al fiecărui participant în parte. Acest mozaic complet pe care scriitoarea îl realizează, de multe ori explicând gesturile personajelor exterioare cu mare migală, ajută la creionarea unui cadru fiinţativ, facilitând înţelegerea. Cititorul are drumul deschis spre sensurile ascunse, care de cele mai multe ori sunt evidente, fiind, tocmai prin această calitate, extrem de valoroase. Învăţăturile nu au legătură cu transcedentalul, cu metafizicul, ele sunt lecţii de viaţă, profund orientate asupra mundanului şi asupra nenumăratelor aspecte ale acestuia. Viaţa omului este în viziunea Elenei Moldovan o călătorie, o călătorie pe parcursul căreia acumulezi experienţă de viaţă. Fiecare reuşită, fiecare eşec, te ajută în fond să mergi mai departe. Nu poţi opri acest drum şi nu ai cum să îl opreşti atâta timp cât încă mai crezi într-un ideal, într-un scop pe care vrei să îl atingi. Cartea îţi oferă o lecţie de viaţă, o lecţie de perseverenţă, te împinge să crezi, uneori un pic prea inocent e-adevărat, că totul este posibil: “ – Eu ştiu un lucru, că nu sunt probleme care nu pot fi soluţionate de mintea omenească, asta pentru un moment. În definitiv ce sunt invenţiile? Probleme nesoluţionate la care au lucrat generaţii întregi – şi pe care în final le-au rezolvat. Merg acasă şi poate cine ştie?”          

Intensitatea metaforei creşte gradual pe parcursul volumului. Semnificaţia povestirilor devine din ce în ce mai profundă, trecând de la elementele exterioare surprinse cu atâta exactitate şi sensibilitate în primele povestiri la analiza interioară excepţională realizată în poveşti ca “Ochi de oglindă, ochi de viaţă” sau “Micul meu cântec”. Aici, autoarea se află în plenitudinea capacităţilor sale de prozator, descriindu-şi propriul eu, înţeles printr-o perspectivă subiectivă, însă, totodată, lucidă. Citim în aceste ultime povestiri o confesiune percutantă, o confesiune care ne pune pe gânduri şi ne împinge spre o meditaţie asupra adevăratelor lucruri importante din viaţă: “M-am trezit la intervalul dintre bătăile inimii, la intervalul dintre noapte şi ziuă, la intervalul dintre respiraţiile lui Mihai, la intervalul dintre rugăciune şi blestem, la intervalul dintre paradisul risipit încă şi ascunzişurile mădularelor şi trezirea lor la realitate. Pendularea era haotică, amintirile au început să plângă ca un exerciţiu al unui regret. Încercam să adun cu migală şi trudă fragmente nesudate, disparate în timp şi în spaţiu.”          

Prin viziunea aparte pe care o are asupra vieţii şi prin fondul ideatic pe care reuşeşte să-l transpună în proza sa, Elena Moldovan ne arată că este un povestitor aparte, un om capabil să captureze frumuseţea în interiorul cuvintelor şi să o transmită mai departe…