Carte

Bogdan Groza, sau perpetua renastere a phoenixului

Poet complex, Bogdan Groza îmbină filosofia cu poezia, încercând să creeze o mitologie…

Poet complex, Bogdan Groza îmbină filosofia cu poezia, încercând să creeze o mitologie. Cititorul este martorul unei geneze, se află în faţa naşterii unei lumi metaforice bine conturate. Simbolurile se succed cu repeziciune, imaginile păstrează o ambiguitate esenţială, iar cuvintele devin simple vehicule. Poezia insistă pe idee, demontează teorii, reinterpretează, filtrând totul printr-o viziune unitară care reuşeşte să surprindă. Nu există certitudini, perspectivele sunt infinite, eşti liber să înţelegi sau nu dualitatea fiecărui vers. Poemele îţi permit această pendulare între contrarii, se deschid păstrându-şi în acelaşi timp sâmburele ermetic spre care trebuie să tinzi dacă vrei să înţelegi cu adevărat discursul liric.

Bogdan Groza se identifică în volum cu demiurgul. El este un observator, puterile sale transcend limitele, arhetipurile secundare sunt simple figuri de stil. Eul liric domină poezia, o transformă într-un discurs al fiinţei, asumat, fără preţiozităţi. Este o călătorie spre interior, în labirintul personal, într-un microunivers construit cu migală. Niciun element nu pare plasat la întâmplare, balastul aproape că nu există, sensurile ascunse conferindu-i volumului o întreagă paletă de dimensiuni paralele: “nu-mi pot explica tresăririle… / această întâmplare a gestului / lasă ochilor revelaţii albastre / în perspectiva regăsirii de sine / cu un pas înaintea gândurilor mele / stau câteva elicoptere deghizate-n fluturi / stârnind amintiri despre un zbor ireal / în diagonală / mai este loc pentru o ultimă / dimineaţă lichidă… / despre reîntoarceri voi vorbi altădată /  când plecarea-mi va deveni / neîncepută stare de dor”

“Pasărea din tâmple” oferă alternative. Poezia apare naturală, nu există forţări, ritmul interior este îndeajuns pentru a îi conferi muzicalitate. Rima apare doar pentru a sugera mai bine ideile, pentru a insista asupra unor aspecte filosofice mai greu asimilabile. Poetul nu cosmetizează, ci mizează pe un lirism puternic, autentic, vibrant, reuşind să îl atragă pe cititor într-un meleu al emoţiilor. Simţi forţa afectivă, vrei să te implici la rândul tău, eşti purtat pe spatele unei păsări fantastice ce pare să se recreeze odată cu fiecare cuvânt.

Bogdan Groza nu încearcă să folosească trucuri, nu încearcă să se metamorfozeze. Poezia lui descrie universul ideal pe care autorul nu se sfiieşte să şi-l asume. Demiurgul se mândreşte cu ceea ce a creat, explică fiecare proces, încearcă să ne facă părtaşi la povestea lui. Cartea oferă un adevărat regal al metaforelor, cu numeroase trimiteri intertextuale. Ai nevoie de mai multe citiri pentru a pătrunde sensul expresiilor, trebuie să revii asupra poeziilor pentru a înţelege complexitatea consecinţelor ce derivă din acestea. Zoharul, filosofia greacă, hinduismul, orientalismul, toate se regăsesc aici, îmbinate într-un mozaic doar aparent simplu. Principiile sunt reinterpretate, contrariile se ating, descrierile sunt adesea brutale. Bogdan Groza insistă pe latura peisagistică a poeziei chiar dacă de multe ori asta răpeşte din fluiditatea ei. El însă vrea să ofere tablouri, insistă pe un static al conceptelor pe care cititorul este forţat să îl abordeze în întreaga sa întindere: ”gata m-am hotărât în weekendul ăsta ţin post şi stau în pat / Jana nu ţine post dar va sta şi ea în pat alături de mine – aşa mi-a promis –  / are o metodă de a-ţi pune în mişcare muşchii de nu-i adevărat / doar e profesoară de sport ce naiba / mai bine-i dau ei bani pe o lună de mentosane decât să merg la medicul de familie / care o să-mi spună să ţin regim şi să nu mai mănânc pe apucate / dacă nu vreau să mă apuce iar colicile şi mătricile / voi mânca doar fructe de la Jana că ea are nişte fructe gustoase tot anul / şi astfel, hrănit naturist voi avea motiv serios să mă fortific şi să fac ture prin casă / pentru ca “mens”-ul meu să se integreze în absolutul “corpore”-lui ei / într-o nouă cură de mentosane / şi fructe flambate”

Naturaleţea este un atu al poeziei lui Bogdan Groza, oferindu-i veridicitate. Eul liric nu încearcă să îşi depăşească condiţia, ci modifică însăşi sistemul de referinţă. Nu există căi ocolite, imaginile se întrupează brusc, invadând decorul, ocultându-l în repetate rânduri şi oferindu-i astfel o greutate ideatică aparte. Nu ai cum să te regăseşti în imaginea de ansamblu, pentru că perspectivele variază, trecând cu viteză de la o stare la alta. Însă tocmai această pendulare îl face pe cititor atent, îl obligă să mediteze asupra sensurilor ascunse în propriile clipe.            

Versurile lungi favorizează ideile filosofice, conferind o ritmicitate aparte poemelor. Ritmul general este unul lent, în ciuda imaginilor care se succed foarte repede. Poetul insistă pe analiza profundă, construieşte paradigme cu meticulozitatea arheologului, descoperind straturi noi la fiecare atingere.             

Cele trei părţi ale volumului sunt stadii succesive, oferindu-i cititorului o privire de ansamblu asupra universului creator. Înlănţuirea poemelor este evidentă, iar firul care transcede cartea o marchează decisiv de la un capăt la altul. Redefinirile sunt realizate în cadrul unor limite stabilite arbitrar. Pasărea phoenix renaşte din propria cenuşă fără a încerca însă să se schimbe. Condiţia omului de geniu este asumată cu francheţe. Bogdan Groza impresionează prin forţă, scriind din inimă, fără nicio remuşcare: “doar strigăte inutile. amărăciune… deznădăjduire… / iov contemporan / pe pielea mea au crescut hieroglife. / of doamne, în ce parte a lumii e paradisul? / dar abisul? / parcă mi-ai spus să nu disper ci să sper. la ce? în ce? cu ce? / risipit în tentaţii josnice, gravitez în jurul axei proprii. / când sus. când jos. când jos. când sus. credincios în necredinţa mea. / şi fără nicio remuşcare”

“Pasărea din tâmple” oferă o viziune puternică, o lume construită plecând de la sensurile ascunse ale întunericului care ne înconjoară. Bogdan Groza încearcă să le arate cititorilor pepite şi chiar dacă nu a reuşit încă să elimine toate impurităţile, poezia lui are perspective frumoase. Până la urmă, păsările reuşesc întotdeauna să învie, chiar dacă doar în inimile noastre…

Bibliografie

Bogdan Groza – Pasărea din tâmple – Grinta – 2006

Click to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Articole Populare

To Top