„…Păstorule o turn Eiffel în zori behăie turma de poduri destul
Tu te-ai săturat să trăieşti în antichitatea romană şi greacă
Vechi până şi automobilele aici pot să treacă
A rămas doar religia nouă şi simplă aşa
Cu hangarele din Port-Aviation singură ea
În Europa doar tu nu ai Creştinismule antichitate
Dintre europeni dumneata Papa Pius al X-lea eşti primul în modernitate…”
( Zonă – Guillaume Apollinaire )

 

La 130 de ani de la naşterea inconfundabilului Guillaume Apollinaire ( 1880 – 1918 ), aflaţi în plin suprarealism cultural, social şi economic, opera poetului, scriitorului şi renumitului critic de artă ne este mai apropiată ca oricând. Intrând ca un buldozer în lirica dulceagă a începutului de secol XX, năruind structurile anchilozate ale discursului sau înlăturând barierele punctuaţiei, acesta face loc unui curent nou, metemsihotic, denumit orfism, şi aduce în atenţia lumii cubismul prin promovarea lui Picasso, Matisse, Braque, Delaunay şi alţii. Figura bonomă a unui parizian, îmbrăcat zdrenţuros, cu o sticlă învelită într-o pungă de hârtie maro, recitând din Odiseea lui Homer într-o latină cântată, melodică, pe care l-am văzut cu ani în urmă în faţa turnului Eiffel, îmi amnteşte de fiecare dată de Apollinaire.

„… Iar tu te reţii de ruşine pândit de fereşti
Să intri-n biserică în dimineaţa aceasta şi să te spovedeşti
Citeşti cataloage prospecte afişe ce urlă în gura mare
Iată poezia acestei dimineţi pentru proză există ziare
Există livrări de 25 de centime gemând de poliţiste-aventuri
Portrete de mari oameni sub titluri diverse lecturi…!
( Zonp – Guillaume  Apollinaire )

Frecventează asiduu localurile pariziene şi scrie, pentru bani, romane pornografice ( Amorurile unu prinţ ), dar şi poeme în proză, cronici de ara, nuvele şi povestiri, adunate mai târziu în volume.

„…Singur tu umbli acum în Paris prin mulţime
Cu mugete turme de autobuze trec foarte aproape de tine
Te strânge neliniştea dragostei de beregată
De parcă n-ar mai trebui să fii tu iubit niciodată
Dacă-n vechime-ai trăit într-o mănăstire tu te-ai îngropat rupt de lume
Vă este ruşine când vă surprindeţi spunând o rugăciune
De tine-ţi baţi joc şi ca focul Infernului râsu-ţi sclipeşte pe faţă
Scânteile lui auresc în esenţă întreaga ta viaţă
E un tablou ce-atârnă într-un obscur muzeu
Şi uneori de-aproape să-l vezi nu-ţi este greu…”
( Zonă – Guillaume Apollinaire )

 

Dacă în pictură orfismul promova primatul culorii pure, vii, ca modalitate de exaltare a luminozităţii, de împingere în faţă a realităţii, în poezie contrastul violent dintre imaginea brută a lumii şi cea romanţioasă, pe care ne-am creat-o despre aceasta, ne aşează la locul nostru, în prozaismul şi cenuşiul vieţii de zi cu zi.

„… Cu ochii plini de lacrimi priveşti emigranţii aceştia săraci
Cred în Dumnezeu şi se roagă femeile-alăptează sugaci
Sala gării Saint-Lazare cu duhoare-o umplu-n sfârşit
În steaua lor cred precum magii de la Răsărit
Speră ca în Argentina mulţi bani să câştige să prospere
Şi să se întoarcă în patrie după ce-or face avere….”
( Zonă – Guillaume Apollinaire )

Deşi este animatorul cel mai înflăcărat al cubiştilor, al futuriştilor, al boemilor incorigibili, Apollinaire rămâne, totuşi, un om normal, chiar provincilal, departe de imaginea ţipătoare a omului modern:

„ …E lunca veninoasă, când toamna e-n declin
Cireada paşte iarbă dar paşte şi venin
Brânduşe înflorite ca cearcănele grele
Iar ochii tăi se-aseamînă cu ele
Sunt cenuşii ca toamna ce curge peste lume
De ochii tăi mă-nveninez anume
Gălăgioşi copii vin de la scoală-acum
Se aude muzicuţa departe nu ştiu cum
Culeg brânduşe mamme cu multe fiici aproape
Iar la culoare-ntocmai ca ale tale pleoape
Ce tremură ca floarea-n dezlănţuitul vânt
Domol păstorul cântă înfiorat şi blând
Şi-ncet-încet cireada cu muget leneş lasă
Pe totdeauna lunca veninoasă
( Brânduşele – Apollinaire )

Cititorul neavizat, care se întîlneşte întâmplător cu poezia lui Apollinaire şi se rătăceşte printre meandrele versului contorsionat, adesea superficial, cu imagini parcă deteriorate de flăcări, colţuroase, îmbinate aiurea, ca nişte colaje recuperate din peşteri, dincolo de gramatică şi de regulile  oricărei logici, încearcă un sentiment de respingere, dar până la urmă, fără să înţeleagă de ce, se lasă copleşit:

„… Eşti singur dimineaţa va veni
Lăptarii fac să-ţi sune bidoanele pe străzi
Se-depărtează noaptea ca splendida Metivă
E Lea cea atentă Ferdina cea parşivă
Ăsta alcool fierbinte ca pe-a ta viaţă-l bei
Viaţa-ţi ce-o bei ca pe-un rachiu de obicei
Mergi încet spre Auteuil acasă pe jos să ajungi ţi-e strădania
Să dormi printre idolii tăi din Guineea şi-Oceania
Sunt Crişti de-un alt fel şi de-o altă credinţă
Sunt Crişti ordinari de obscure speranţe-n fiinţă
Adio Adio
Soare gât retezat…”

( Zonă – Guillaume Apollinaire )