„ … Ştiu că nu ştiu nimic, şi nici măcar asta nu ştiu…”

„ … Nu ştiu, bărbaţi ai Atenei, cum veţi fi fost voi înduplecaţi de pârâtorii mei, însă eu, ascultându-i, mai că mi-am uitat de mine însumi, atât de convingător au vorbit ! Şi cu toate acestea, la drept vorbind, nu au spus nimic adevărat. De una însă m-am mirat mai mult ca de toate neadevărurile înşirate de ei: au spus că trebuie să vă temeţi de mine, să nu vă înşel, întrucât sunt primejdios în vorbire; în adevăr, nu le-a fost măcar ruşine că eu cu fapta îi voi dovedi mincinoşi, numaidecât, acum când luând cuvântul mă voi arăta cu desăvârşire nemeşteşugit în arta vorbirii. Aceasta mi se pare cea mai mare neruşinare ce poate fi; natural, afară de cazul când ei ar înţelege prin vorbele primejdios în vorbire o însuşire a celui ce spune fără ocol adevărul, numai în acest înţeles aş putea consimţi că sunt orator, însă vedeţi, nu în sensul lor. Cred că aceştia n-au rostit nici un cuvânt care să cuprindă adevărul; de la mine nu veţi auzi nici unul care să nu spună întreg adevărul…”

( Apărarea lui Socrate – Platon )

Născut la Atena cu 470 de ani înainte de era noastră ( 470 î.Hr. – 399 î.Hr.), părintele maeuticii de mai târziu, zugrăvit de celebrii săi epigoni, Platon, Xenofon, etc., ca fiind un bărbat urât, chel, cu obrajii năpădiţi de barbă şi cu nasul turtit, butucănos, aducând la înfăţişare cu un satir, Socrate, asemeni tinerilor atenieni din acele vremuri, în contrast izbitor cu tinerii noştri de azi, primeşte o educaţie spartantă: studiază muzica, gimnastica, gramatica, tainele limbii şi retorica, bucurându-se de învăţăturile unor iluştri maeştri printre care şi două femei: preoteasa Diotima din Mantineea şi curtezana Aspasia din Milet, cunoscută, mai ales, ca iubita lui Pericle, dar şi ca apropiata unor mari înţelepţi precum Anaxagoras, Zenon, Sofocle, Euripide, Herodot şi Fidias. Prima îi destăinuie ce este iubirea şi frumosul absolut, care se află în toate lucrurile şi la care se ajunge cultivând aplecarea pentru frumuseţea fizică, morală şi a cunoştinţelor, iar a douaîn arta elocinţei şi a dragostei adevărate. Se căsătoreşte cu Xantipa, o femeie arţăgoasă, plină de venin, despre care el însuşi scrie că era „ cea mai insuportabilă dintre toate făpturile ce-au existat, există sau vor exista vreodată”, conveţuind cu dânsa doar ca să-i aducă pe lume copii şi să-şi pună răbdarea la încercare. Apropiaţii îl descriu ca pe un om de lume, sclipitor, adesea chiar hâtru, care bea alături de ceilalţi, dar nu se îmbată niciodată, de o bunănatate, de un calm şi de o modestie rar întâlnite. Participă ca infanterist la trei campanii militare, extrem de dificile, alături de Alcibiade sau Xenofon, pe care îi  scapă de la moarte, iar după revenirea acasă începe să-şi promoveze ideile sale anvangardiste despre cunoaşterea de sine, despre rolul dialogului în procesul cunoaşterii ( arata de a moşi adevărul ), punând pe prim plan sufletul, contemplarea sau introspecţia interioară. Aceste idei atrag asupra sa ura politicienilor, vanitoşilor zilei şi breslaşilor, care în 398 î.Hr. îl pun sub acuzare : „ Eu Meletos, fiul lui Meletos, din dema Pithea, acuz sub jurământ pe Socrate, fiul lui Sophroniscos, din dema Alopex. Socrate se face vinovat de crima de a nu recunoaşte zeii recunoscuţi de cetate şi de a introduce divinităţi noi; în plus, se face vinovat de coruperea tinerilor. Pedeapsa cerută: moartea”. Socrate refuză ajutorul avocaţilor şi îşi pregăteşte propria apărare, reprodusă de Platon în dialogul Apărarea lui Socrate. îndrumându-l

„… Şi ce n-ar da cineva, judecătorilor, să poată cerceta pe acel căpitan al marii oştiri împotriva Troiei, sau pe Odiseu, sau pe Sisif, sau pe alţii, zeci de mii, pe care i-am putea cita, bărbaţi sau chiar femei ? Să stai de vorbă cu aceştia, să fii mereu cu dânşii, să-i cercetezi: iată o nespusă fericire ! Căci, fără îndoială, ei nu asândesc la moarte pe cineva pentru asemenea fapte. Deşi, de altfel, lumea de acolo are faţă de cea de aici, pe lângă alte fericiri, şi pe aceea de a fi nemuritoare pentru restul vremii, dacă cel puţin cele ce se spun sunt adevărate…”

( Apărarea lui Socrate – Platon )

La o diferenţă  mică de voturi, cei peste cincisute de judecători îl condamnă la moarte, iar dânsul acceptă verdictul împăcat, cu seninătate, într-un proces în care nu era judecat omul, ci gândire cutezătoare a omului, refuzând să evadeze la îndemnul şi sprijinul prietenilor. Cuvintele „călăului”, care-i aduce otrava, pot ţine loc oricărui alt epilog:

„… O, Socrate, pe tine nu te voi ţine de rău cum ţin pe alţii; într-adevăr alţii, când eu din porunca stăpânilor vin să le vorbesc că trebuie să bea otrava, se supără pe mine foc şi mă blestemă. Pe tine însă şi în alte înprejurări de când eşti aici te-am cunoscut ca pe cel mai nobil, cel mai blând şi cel mai cumsecade bărbat din câţi au venit vreodată aici; fără îndoială că şi acum pot fi sigur că nu pe mine eşti supărat ( doar tu cunoşti pe vinovaţi ), ci pe aceia. Aşadar acum, când ştii cu ce veste am venit, salutare ! îţi zic şi…încearcă să înduri cât mai uşor rânduirile soartei tale…”

( Phaidon –  Platon )