„ … Mă trezesc cu mintea umplută de gânduri pentru tine. Portretul tău şi după amiaza intoxicantă ce am petrecut-o ieri împreună mi-au lăsat simţurile ameţite. Dulce, incomparabila Josephine, ce efect ciudat ai asupra inimii mele! Eşti supărată? Te simt eu oare tristă? Eşti îngrijorată?… Sufletul meu suspină cu tristeţe, şi nu va putea exista odihnă pentru iubitul tău, dar încă mai există adunat acolo ceva pentru mine când urmându-mi dorinţele profunde ce mă copleşesc, beau de pe buzele tale, din inima inima ta, o dragoste ce mă arde ca focul. Ah! noaptea trecută am realizat cu adevărat cât de falsă este imaginea ce mi-o dezvăluie portretul tău. Voi pleca la prânz; te voi vedea în trei ore. Până atunci, mio dolce amor, o mie de sărutări; dar nu-mi da nici unul înapoi căci îmi încing sângele ca focul…”

Imaginea împietrită a „micului corsican” pe câmpul de luptă de la Waterloo, în faţa dezastrului apocaliptic, la un sfert de mileniu de la venirea sa pe lume ( 15 august 1769), nu mai emoţionează pe nimeni, aşa cum  nu mai suprinde pe nimeni silueta Arcului de Triumf din centrul Parisului, ridicat de francezi din orgoliu, care nu-ţi atrage atenţia altfel decât prin grandoare. Însă dragostea lui Napoleon pentru Josephine Beauharnais şi miile de scrisori adresate acesteia de către cel mai temut om al Europei, care măturase cotloanele Revoluţiei franceze, crease un imperiu, atacase Rusia şi reînviase de fiecare dată ca pasărea Pheonix din înfrângeri, au rămas vii în conştiinţa atât de încărcată a lumii şi vor rămâne cât timp va exista aceasta. Pare aproape incredibil cum un asemenea om puternic se lasă îngenuncheat, adesea mai umilitor ca la Waterloo, de către o femeie, e drept, extrem de frumoasă şi inteligentă, sau de o pasiune mai arzătoare decât campaniile militare ori coroana de împărat. Surprinde iarăşi contrastul violent dintre asprimea omului de stat sau a conducătorului de oşti şi tandreţea surprinzătoare cu care-şi înconjura femeia iubită, o femeie ca multe altele pe care le avusese sau pe care le putea avea oricând. Josephine nu-i fusese niciodată fidelă, dar cu toatea asta ştiuse ca nimeni alta să-l subjuge fără scăpare, să-l facă să se îndrăgostească de dânsa şi să-i creeze o dependenţă chinuitoare, urcând toate treptele visate vreodată de o femeie, amantă, soţie şi împărăteasă.

„ … Nu te mai iubesc, din contra, te detest. Eşti o rea, chiar perversă şi stupidă, un fel de Cenuşereasă. Nu mi-ai scris deloc, tu nu-ţi iubeşti soţul cu adevărat; cunoşti prea bine bucuria pe care scrisorile tale de dragoste i-o aduc şi totuşi nu te oboseşti să-i scrii măcar câteva rânduri aşternute într-un sfert de ceas. Ce faci atunci tu toată ziua Doamnă? Ce problemă e atât de vitală încât te împiedică să găseşti timpul pentru a scrie soţului tău credincios? Ce afecţiune sufocă şi înlătură iubirea, tandreţea şi dragostea constantă pe care mi le-ai promis mie? Cine poate fi acest nemaipomenit iubit care-ţi răpeşte tot timpul, care-ţi stăpâneşte toate zilele şi te împiedică să-ţi oferi toată devoţiunea şi atenţia soţului tău? Asi grijă Josephine: în cea mai liniştită noapte uşile se vor sparge şi acolo voi apărea eu. Într-adevăr, sunt îngrijorat, iubita mea, pentru că nu am nicio veste de la tine, scrie-mi imediat o scrisoare de dragoste de patru pagini umplute cu acele cuvinte delicioase care-mi umplu inima de emoţie şi fericire. Sper să te strâng în braţe curând, când am să te acopăr cu un milion de sărutări, arzătoare ca soarele ecuatorial…”

( Scrisori către Josephine – Napoleon Bonaparte )