Poveste din ţara cangurilor

Ajunsa in Australia intr-un timp in care, acasa, incepeau sa se parguiasca roadele a 13 ani de munca greu de descris in cuvinte putine si simple, emigrarea in sine pentru mine a fost o boala. Una careia nu i se poate prescrie o reteta, una careia nici un fel de medicina nu ii poate da vreun ajutor, in afara de cea a credintei in care am fost crescuta. Dar chiar si aceea, mai degraba ma lasa sa-i plang pe umar, in cate-o duminica sau imi aplica vreun pansament peste cate o “rana” mai urata la vedere – disperare, frustrare, depresie…

Intr-o mare de oameni (20 de milioane), pe un continent intreg la dispozitia mea, intr-o tara libera (si care nu lupta de 18 ani cu o interminabila si epuizanta tranzitie), m-am simtit dintr-o data singura, dezradacinata, abandonata, prizoniera a propriei decizii: eu, intre doi oameni –sotul si copilul- si atat.

Am dat, accidental, peste un ziar de limba romana si am reluat singurul lucru pe care stiam sa-l fac – si-mi place sa cred ca bine – sa scriu.

Mintea mea a inceput sa nascoceasca febril terapii pentru un suflet agatat in “cuiul” de-acasa si-ntins peste o jumatate de glob pamantesc.

Am scris, am scris, am scris…Cineva a vazut si i-a placut. Ne-a invitat sa ne cunoastem. Ne-am cunoscut. Ne-am imprietenit. Treptat, cercul s-a largit cu alti “bolnavi” ca si mine. Sau nu la fel…

Nu ma mai simt singura. Dar mi-e, in continuare, dor, dor cu gust de boala…

Cotidianul de Acasa a devenit poezia de aici. S-a nascut un festival de poezie pe care numai Dumnezeu stie cum de am reusit sa-l fac; eu nu imi dau seama. Abia acum ma cuprinde frica, privind retrospectiv si intelegand post-factum cu ce munti de obstacole m-am luat singura la tranta.

Am inteles apoi ca n-am fost chiar atat de singura. Desi la tot pasul am auzit, zi de zi, acelasi refren: “nu te baga cu romanii!” – romanii (unii) sunt, totusi, cei care m-au ajutat cel mai mult. Dar, culmea ironiei, chiar si de la aceia am primit acelasi sfat, cu gust de tinctura de pelin: “te ajut pentru ca-mi place ce faci si ca inca stii sa visezi, dar altfel sunt de parere ca ultimul lucru pe care trebuie sa il faci e sa te incurci cu romanii de pe aici”.

Pur si simplu, nu intelegeam ce mi se spune, de ce mi se spune ce mi se spune. Apoi, cand s-a primit o reclamatie la Radio SBS Australia (unde aveam marea placere sa colaborez), la adresa mea, semnata de eternul grup (hai sa nu zic de recalcitranti) de nemultumiti ai comunitatii romane din Sidney, am inteles, in sfarsit, ce era cu sfatul acela. Bun sfat! Si, totusi, nici azi nu reusesc sa-l integrez in“codul meu genetic”, ignorandu-l mai departe cu o liniste vecina de gard cu inconstienta.  

Am venit aici cu multe vise: o gradinita in limba romana, o scoala de week-end in limba romana, o revista culturala in limba romana, o revista pentru copii in limba romana, o televiziune in limba romana (stiu ca par ridicola, dar aici sunt peste 70 de etnii conlocuitoare si mai toate au asa ceva), un cenaclu literar bilingv (romano-englez), concursuri literare etc. Incet-incet, s-au dus pe apa sambetei toate. Toti cei care ar fi meritat/ar fi putut sa se implice in asa ceva imi spuneau constant: “daca te bagi cu comunitatea romaneasca, o sa ai numai de pierdut si de suferit!”.

Si-a venit acel festival de poezie – Primavara Poetilor. Si vreau sa cred ca am demonstrat ca se poate. De atunci, in agenda mea sunt trecute niste nume care ma onoreaza. De atunci, vechile mele vise au inceput sa se reinchege, incet-incet, cu viteza melcului, dar sigur.

Intre timp, am scris 6 carti pentru copii care –culmea!- s-ar putea sa si apara. Am ajuns intr-un teatru –iar culmea!- infiintat si condus de o romanca. Am jucat intr-o piesa de teatru, iar acum plec la un festival international de animatie (teatru de papusi) – pentru a treia oara culmea!- in Romania, la Tandarica (Festivalul International de Animatie “Bucurii pentru copii”, 3-9 dec. 2007, Bucuresti, T. Tandarica). In speck am un proiect de teatru de papusi, in limba romana, pentru copiii romani din Australia, cu 3 spectacole pe an, si un alt proiect de teatru de papusi, cu piese romanesti, (care trebuie) traduse in limba engleza, pentru publicul australian.

Asadar, am sansa nu doar de a scrie o virgula (macar) in ceea ce numesc cultura romana la antipozi, dar si de “a raspandi cuvant” despre arta si cultura romaneasca de acasa, aici, in Down Under – un psihologic “capat al lumii”…

Si toate acestea mi s-au intamplat si mi se intampla carand zilnic in spate piatra de moara a omniprezentului, de acum, sfat: “nu te baga cu romanii, nu incerca sa faci ceva pentru/cu ei, daca vrei sa-ti fie bine!”.

Una peste alta, am inteles, in sfarsit, pe pielea mea, ce e cu acest sfat. Si tot una peste alta si tot pe pielea mea, mi-e imposibil sa nu ignor, inca o data si inca o data, acest sfat. Candva, voi obosi si eu, ca toti cei care imi dau acest sfat. Candva, voi face parte din grupul (tot mai larg) al celor care ridica acest sfat la rangul de lege nescrisa, dar necesara unui trai fara sincope si drame emotionale aici, in emigratia romaneasca din Australia. Dar acum am inca atata naivitate, poezie si entuziasm in mine, incat imi voi duce visele la capat si voi scrie si rescrie “virgule” si alte semne de punctuatie in ceea ce numesc cultura romana la antipozi. Pentru ca ceva din ce-am adus de-Acasa trebuie, TREBUIE sa fie dat mai departe.

Poate ca cei ca mine trebuie sa existe si ei, dupa cum si cei care spun “Nu romanismelor!” trebuie sa existe. Ei au fost, candva, ca mine si nu degeaba  sunt acum la extrema cealalta. Le deplang experientele traite. Si nu pot face nimic pentru a schimba ceva din dramele prin care au trecut. Pot, cel mult, sa incerc sa-i conving ca exista si altfel de romani, atat acasa, cat si in emigratie.  Ei si-au facut treaba lor, atat cat au fost lasati, atat cat au putut trece  peste obstacole, atat cat au putut sa-si inghita dezamagirile. Azi e randul meu (sau al nostru, al altora pe care inca nu-i cunosc, dar exista). Cand ne vom fi cheltuit si noi, cei nou-veniti, stocul de naivitate, poezie si entuziasm, vom spune la fel: “nu te baga cu romanii de aici!”. Pana atunci, insa…

Vor veni altii dupa ce vom fi obosit si noi, vor continua munca mea si a altora sau, pur si simplu, vor lua singuri un nou start (tot o continuitate va fi fiind si aceasta), vor obosi si ei, vor fi dezamagiti, raniti, judecati si ei, se vor retrage, vor veni altii… Si, probabil, acesta este firescul lucrurilor.

Poate ca unica solutie viabila este ca FIECARE GENERATIE SA ISI AIBA EXALTATII EI.