"…patriotismul este în inimile sincere, în afară de orice tendinţă politică,un simţimânt adevărat şi adânc…"

Titu Maiorescu: Ce e drept, patriotismul, ca element

de acţiune politică, nu este materie de artă… (…) Cu toate acestea,

patriotismul este în inimile sincere, în afară de orice tendinţă politică,

un simţimânt adevărat şi adânc, şi întrucât este astfel, poate fi,

 în certe împrejurări, născător de poezie.

 («Poeziile d-lui Octavian Goga», 1906 – MCrit, II, 394).

 

Primul mare estetician şi critic literar român modern de talie europeană este Titu Maiorescu (Craiova, 15 februarie 1840 – 1 ianuarie 1917, Bucureşti), totodată şi principal arhitect al culturii române din epoca marcată de Războiul de Independenţă din 1877 şi de Primul Război Mondial (1914 / 1916 – 1917 / 1918). Prin grija tatălui, Ioan Trifu Maiorescu, teolog (cu studii la Viena), profesor şi inspector la Şcoala Centrală din Craiova, şi prin grija mamei, Maria Maiorescu (născută în familia Popazu, din Vălenii de Munte), soră cu marele cărturar, Ioan Popazu, episcop al Caransebeşului, Titu Maiorescu îşi face studiile primare în oraşul natal, Craiova, între anii 1846 şi 1848, şi, după o scurtă întrerupere datorată revoluţiilor burghezo-democratice din Principatele Valahe, la Şcoala proto-diaconului Iosif Barac din Braşov, între anii 1848 / 1849 şi 1850. În anul şcolar 1850 – 1851 este înscris la Gimnaziul Românesc din Schei-Braşov. În septembrie 1851, când Ioan Maiorescu, în calitate de salariat al Ministerului de Justiţie, se stabileşte la Viena, Titu Maiorescu este înscris în anul al II-lea, la Gimnaziul Academic – anexă a Academiei Theresiane. Din 1855, gimnaziastul de la Academia Theresiană îşi începe interesantul Jurnal care, până în iulie 1917, însumează 42 de caiete (aflate în fondul de manuscrise al Bibliotecii Academiei Române şi al Bibliotecii Centrale de Stat din Bucureşti). În 1858 este absolvent al Academiei Teresiane din Viena. Tot în 1858 (noiembrie) se înscrie la Facultatea de Filosofie şi Drept de la Universitatea din Berlin. Ultimii doi ani de studii de la Theresianum-Viena i se consideră lui Titu Maiorescu drept studii universitare. În 26 iunie 1859, devine doctor în filosofie, magna cum laudae, al Universităţii din Giessen (teză / dizertaţie „susţinută oral“: Relaţia – eseu despre un nou fundament al filosofiei, deşi era pregătită şi latineasca „teză secundă“ pe care intenţiona s-o depună la Sorbona: De philosophia Herbarti). În 28 noiembrie 1861, Titu Maiorescu obţine şi diploma de licenţă în drept la Universitatea din Paris, cu teza Du régime dotal. Tot la sfârşitul anului 1861, îşi pregăteşte şi un doctorat la Sorbona II cu teza: La relation. Essai d'un nouveau fondement de la philosophie (supra).

În corola operei lui Titu Maiorescu se relvă lucrările: Einiges Philosophische in gemeinfasslicher Form (Consideraţii filosofice pe înţelesul tuturor – Berlin, 1860); Despre scrierea limbei române (Bucureşti, 1866 / ed. a II-a, 1873); Poesia română. Cercetare critică urmată de o alegere de poesii… (Iaşi, 1867); Critice, I (Bucureşti, 1874); Logica, I (Bucureşti, 1876); Critice (1867 – 1892), vol. I, II, III (Bucureşti, 1892); Discursuri parlamentare, vol. I, II / 1897, vol. III / 1899, vol. IV / 1904, vol. V / 1915 etc. G. Călinescu ne încredinţează că în Einiges Philosophische in gemeinfasslicher Form, «scrisă în tinereţe, după o criză sufletească stârnită de faptul că nu se putuse „convinge“ că e un Dumnezeu, n-a avut intenţia de a populariza idei filosofice, ci de a răspunde pentru sine la problema nemuririi. Maiorescu citează o dată în text pe Schopenhauer, însă polii sunt Herbart şi Ludwig Feuerbach. De la cel dintâi împrumută o mecanică simplistă a vieţii sufleteşti pe baza reprezentării, de la cel de-al doilea concepţia antropologică a lumii. (…) Hegel e un progresist metafizician ca şi gânditorii Renaşterii, admiţând fuziunea treptată a spiritului din zonele cele mai joase ale cosmosului până la gradele (infinite) de sus. Dialectica lui îmbrăţişează şi regnurile inferioare şi presupune o promovare a spiritului pe trepte superioare umanităţii strict „logice“, un stadiu îngeresc, capabil de contradicţii inedite. Astfel de contemplaţii nu conveneau minţii prudente a lui Maiorescu şi opusculul este interesant fiindcă defineşte structura etică şi intelectuală a criticului. Demonstraţia are caracterele raţionalismului de tip francez…» (CILR, 419). Cert este că şi prin aceste Einiges Philosophische in gemeinfasslicher Form (Consideraţii filosofice pe înţelesul tuturor) se relevă – încă din orizontul anului 1860 – elementele european-occidentale, germano-franceze, din fundamentele maioresciene ale culturii / literaturii române moderne.  

1) Minerva şi „problema blocului de marmură“. Majoritatea deschiderilor moderniste ale culturii / literaturii române din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cunoscute îndeosebi sub numele de junimism, se datorează lui Titu Maiorescu şi societăţii culturale Junimea, prin care s-au impus, ca „nouă direcţie“, un puternic sentiment al valorii şi un profund spirit critic. Şi ca „arhitect“ / „sculptor“ al formelor culturii naţionale române moderne, gândirea lui Titu Maiorescu se relevă mai ales în Prefaţa, din martie 1874, ce însoţeşte ediţia din respectivul an a volumului de Critice: «Puţinii bărbaţi eminenţi ce-i avem au şi început să se retragă unul câte unul din viaţa publică, iar în locul lor năvăleşte mulţimea mediocrităţilor şi, cu steagul naţionalismului şi al libertăţii în frunte, acea gloată de exploatatori, pentru care Dunărea nu e destul de largă ca să-i despartă de Bizanţ. În contra lor rezistenţa, fie şi violentă, era o datorie. De aici critica ! Însă critica destructivă unde trebuie şi constructivă unde poate. Paginile următoare cuprind un şir de cercetări critice asupra câtorva forme de cultură română din ultimele decenii. Scrierile astfel împreunate în volumul de faţă sunt o retipărire din Convorbiri literare. (…) Direcţia cea nouă – ni se zice – nu putea să se introducă în conlucrare paşnică pe lângă cea veche ? Trebuia o critică aşa de neîmpăcată în contra celor mai multe forme şi autorităţi de astăzi ? (…) Tot sunt creaţiuni de cultură, forme fie şi goale pentru primirea cuprinsului viitor, tot sunt ceva, sunt un semn de viaţă şi sunt mai bine decât nimic. La aceasta răspundem: Puterile unui popor, fie morale, fie materiale, au în orce moment dat o cantitate mărginită. Averea naţională a românilor are astăzi o cifră fixă, energia lor intelectuală se află asemenea într-o câtime fixată. Nu te poţi juca nepedepsit cu această sumă a puterilor, cu capitalul întreprinderii de cultură într-un popor. Timpul şi averea, tăria morală şi agerimea intelectuală ce le întrebuinţezi pentru o lucrare de prisos, necum pentru o lucrare greşită, sunt în veci pierdute pentru lucrarea cea trebuincioasă şi cea adevărată. Amândouă nu pot merge lângăolaltă, tocmai fiindcă izvorul puterilor unei naţiuni nu este nesecat, ci este din fire mărginit. Dacă dar îţi lipsesc o mie de şcolari silitori şi modeşti, de industriali şi meseriaşi naţionali, de poeţi şi prozatori mai buni, de oameni de ştiinţă adevăraţi, cauza este că mărginitele puteri de care dispune poporul tău pentru aceasta sunt consumate de profesori ignoranţi, de funcţionari netrebnici, de academici, secretari, membri onorifici, asociaţi în cultură, jurnalişti, ateneişti, conservatorişti, poetastri, spânzurători de pânze la „expoziţia artiştilor în viaţă“, şi celelalte, şi celelalte. Ai un singur bloc de marmură: dacă îl întrebuinţezi pentru o figură caricată, de unde să mai poţi sculpta o Minervă ?» (MCrit, I, 4 sq.). Este aici reflectată „sănătatea“ unei gândiri europene întruchipată de tânărul Titu Maiorescu, cel ce îşi făcuse temeinice, „aristocrate studii medii“ la Academia Theresiană din Viena (1856 – 1858), apoi de filosofie şi de drept la universităţi din Germania (Berlin) şi din Franţa, încununate cu un doctorat în filosofie la Universitatea din Giessen şi cu un doctorat la Sorbona; astfel formată, gândirea lui Titu Maiorescu, membru corespondent al Societăţii Filosofice din Berlin, nu se putea dovedi decât un puternic stăvilar dunărean în faţa asediului „linguşitorilor bizantini“ etc. de la europenele „porţi ale Orientului“.

2) Titu Maiorescu, Junimea, «Convorbiri literare» şi junimismul. Aşadar, către sfârşitul anului 1861, Titu Maiorescu se reîntoarce în România, cu strălucite studii european-occidentale, stabilindu-se pentru câteva luni în Bucureşti (la 2 iunie 1862 fiind numit în magistratură, supleant la Tribunalul Ilfov), apoi, pentru câţiva ani, la Iaşi (unde, în 3 decembrie 1862, este numit director la Gimnaziul Central / Colegiul Naţional). Titu Maiorescu, Petre P. Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti şi Iacob Negruzzi, în 1863, la Iaşi, pun fundamentele Societăţii Junimea. În acest sens, George Călinescu evidenţiază: «„Junimea“ a luat fiinţă la Iaşi, în 1863, îndată ce Maiorescu, după câteva luni de şedere, putu să-şi facă prieteni. Ea era o adevărată asociaţie de doctori (Th. Rosetti, doctor în drept de Berlin, V. Pogor, doctor în drept de la Paris, P. P. Carp, doctor în drept de Bonn, Iacob Negruzzi, doctor în drept de la Heidelberg), majoritatea cu formaţiune intelectuală germană. De acum încolo orice junimist ambiţios va căuta să-şi ia doctoratul în Germania (Maiorescu are o curată obsesie în privinţa aceasta). În programul ermetic al asociaţiei stă pe primul plan acţiunea politică, şi în afară de Maiorescu fondatorii vor fi oameni eligibili în parlament, pentru care junimismul va însemna un simplu program de stânga în doctrina conservatoare. Preocuparea de a câştiga partizani politici este stăruitoare şi când un membru votează cu adversarul el e socotit trădător. Cu toate acestea, „Junimea“ a ştiut de la început să separe valorile seculare de cele spirituale şi să se dedice unui scop cultural, fără a pune îngrădiri ideologice. Ea îşi agonisi tipografie, discută problema ortografiei, făcu un plan de tipărituri şcolare bune, medită instituirea de burse în străinătate şi hotărî încă din 1865 scoaterea unei reviste după tipul Revue des deux mondes. Că junimiştii nădăjduiau ca prin aceste mijloace oneste să câştige simpatii printre intelectuali, nu mai este îndoială. Dar Maiorescu disocie cu tact cele două zone care existau, deşi el pretindea că „junimiştii se abţineau de la orice acţiune politică“. Adevărul este că reuniunile „Junimii“ n-aveau nici un raport cu junimismul politic şi că planurile se suprapuneau cu totul liber. Maiorescu stabili o ideologie pe care o putea accepta oricine şi care se rezuma în trei puncte: 1. Absolută potrivire între fond şi formă. (…) 2. Inaugurarea spiritului critic în scopul de a se arunca „în lături“ tot ce vine ca formă goală a civilizaţiei, fără cuvenitul cuprins; 3. Aşezarea criticei în marginile adevărului, adică descătuşarea ei de orice constrângere dinafară…» (CILR, 419 sq.).

„Rampa de lansare“ a junimismului se constituie din revista Convorbiri literare. La 1 martie 1867, societatea Junimea editează primul număr al prestigioasei reviste; în perioada-i ieşeană, revista apare bilunar, între 1 martie 1867 şi 15 martie 1872, apoi lunar, între 1 aprilie 1872 şi martie 1885; tot mensual este şi în perioada-i bucureşteană, din martie 1885 şi până în anul 1916, anul intrării României în primul război mondial („seria veche“ a «Convorbirilor literare» continuă să apară şi în perioada interbelică, din ianuarie 1919 şi până în februarie / martie 1944 – cf. HDic, 85 sqq.). Articolul-program al revistei «Convorbiri literare», semnat de Iacob Negruzzi, «dar aparţinându-i lui Titu Maiorescu, cu excepţia ultimului alineat», după cum ne încredinţează şi cercetătorul istoriei presei româneşti, Ion Hangiu (ibid.), este conceput în spiritul articolului-program al Daciei literare (Iaşi, 1840): «…„mişcarea literară, susţinută înainte cu mult succes de foile literare atât de cunoscute şi preţuite de toată societatea“, îşi poate relua cursul normal, întrucât, în „România liberă, politica a luat o cale mai statornică şi spiritele sperează într-un viitor mai regulat“; spiritul critic caracterizează revista, care îşi propune „de a reproduce şi a răspândi tot ce intră în cercul ocupaţiunilor literare şi ştiinţifice; de a supune unei critice severe operele ce apar din orice ramură a ştiinţei, de a da seamă despre activitatea şi producerile societăţilor literare, în special a celei din Iaşi, şi de a servi ca punct de întâlnire şi înfrăţire pentru autorii naţionali“; ideile programatice nu erau noi; revistele Dacia literară, Propăşirea, România literară şi Steaua Dunării (1855 – 1860) formulaseră critici la adresa direcţiei false…» (HDic, 86). Tot cu privire la programul revistei, George Călinescu notează: «Numai cu apariţia Convorbirilor literare (1 martie 1867) fu cu putinţă o acţiune pozitivă în acelaşi spirit. Temelor de împrumut, nepotrivite cu stadiul sensibilităţii româneşti, li se preferă o simţire simplă dar adevărată. O limbă curată e mai preţuită decât sforţările pretenţioase. Cum lui Maiorescu, dintr-o predispoziţiune personală, i se pare că poporul român e apt numai pentru poezia cu „sănătate sufletească“, se începe o vânătoare de poeţi fără „simţiri meşteşugite“. Aceasta e „direcţia nouă“. În multe privinţi Convorbirile literare cuntinuau Dacia literară şi România literară, cum reiese şi din confuza precuvântare a lui I. Negruzzi: „Aceste elemente reclamă înfiinţarea unei reviste care să aibă scopul de a reproduce şi răspândi tot ce intră în cercul ocupaţiunilor literare şi ştiinţifice; de a supune unei critice severe operele ce apar din orice ramură a ştiinţei (…)“. Titlul era caracteristic. Nu se va avea în vedere naţia (Dacia, România etc.), ci numai creaţia în sine. În această revistă se făceau simple „convorbiri“ despre literatură, fără nici o atitudine preconcepută şi se înlătura un Andrei Mureşan, cu tot naţionalismul lui, de vreme ce Convorbirile literare avusese drept concluzie inexistenţa lui artistică. De bună seamă, revista nu era antinaţională, căci cultiva valorile naţiei, însă în marginile adevărului artistic. Pentru această legitimă poziţie ce s-ar putea formula: „nu face cinste naţiunii, în artă, tendinţa naţională, ci numai lucrul izbutit“, s-a adus „Junimii“ învinuirea de cosmopolitism.» (CILR, 420).

La această revistă, mai bine de o jumătate de veac, au publicat cei mai valoroşi scriitori din literatura română a secolului al XIX-lea, începând cu T. Maiorescu şi cu ceilalţi patru fondatori ai Junimii, spre a continua cu Mihai Eminescu, Ion Creangă, I. L. Caragiale, Ioan Slavici, Vasile Alecsandri, Mihail Dragomirescu ş. a., ori cu istorici / geografi, lingvişti, filosofi: A. D. Xenopol, Gheorghe Panu, S. Mehedinţi, Al. Lambrior, Vasile Conta, P. P. Negulescu, C. Rădulescu-Motru ş. a. Societatea Junimea a activat la Iaşi din anul 1863 şi până în anul 1874, când Titu Maiorescu s-a stabilit în capitala României, fiind deputat, ministru, avocat şi profesor la Universitatea din Bucureşti. Aşadar, între anii 1874 şi 1917 (anul morţii lui Titu Maiorescu), societatea Junimea a avut şi o fertilă activitate bucureşteană.

Obiectivele culturale ale societăţii Junimea, stabilite de Titu Maiorescu şi de ceilalţi membri fondatori, au fost: a) educarea publicului receptor de literatură, arte, printr-o serie de cicluri sistematice de „prelecţiuni populare“; aceste junimiste „prelecţiuni populare“ aveau drept scop demonstrarea faptului că literatura / cultura contribuie la progresul societăţii, la sănătatea morală a lumii; b) trezirea / nutrirea interesului pentru cultură / civilizaţie, în special, pentru literatură, nu numai prin combaterea „formelor fără fond“ (ca în studiul «În contra direcţiei de astăzi în cultura română»), ci şi prin realizarea unei antologii de poezie românească de mare valoare estetică (antologia avea drept ţintă şi reprezentarea / receptarea poeziei române în străinătate) etc.; c) câştigarea bătăliei pentru o limbă română literară unificată, bine normată; în acest sens, Titu Maiorescu publică – în anul 1866 – broşura «Despre scrierea limbei române»; ideile acestei lucrări, susţinute de majoritatea junimiştilor, sunt: 1) eliminarea alfabetului chirilic, străin de spiritul limbii valahe / române; 2) aplicarea ortografiei fonetice încât scrierea cu alfabetul latin – înlocuitor al alfabetului chirilic – să reflecte „mutaţiile“ veridice înregistrate de istoria sunetelor limbii române; 3) recomandarea de a utiliza numai literele latine corespunzătoare sunetelor limbii române; 4) amendarea etimologismului aberant, amintind inutil latinitatea limbii noastre prin grafie (ideea aceasta, lansată în secolul anterior – de către Şcoala Ilumistă Valahă Sud-Dunăreană de la Moscopole, încă de prin 1744, şi apoi de către Şcoala Iluministă Valahă Nord-Dunăreană, sau Şcoala Ardeleană –, dovedindu-şi acum caducitatea).

Arhicunoscut este faptul că în jurul Junimii şi al revistei Convorbiri literare, se creează un curent cultural / literar modern, înregistrat de istorii sub numele de junimism, curent căruia Tudor Vianu îi evidenţiază o corolă având între „trăsăturile-petale“: gustul clasic şi academic, ironia rafinată, spiritul critic înalt, un autentic spirit filosofic şi un spirit oratoric notabil (cf. TDelr, 234 sqq.).

3) Titu Maiorescu despre problemele culturii: «În contra direcţiei de astăzi în cultura română» (1868). Cel mai dur atac al lui Titu Maiorescu şi al junimiştilor – aprobat „în unanimitate“ şi cu „susţinere concentrică“ – împotriva „importului“ de civilizaţie european-occidentală, împotriva „importului“ de „forme fără fond“, în România din orizontul anului 1868, se relevă, după majoritatea istoricilor / criticilor literari în studiul În contra direcţiei de astăzi în cultura română: «„Convorbirile literare“ au publicat un şir de cercetări critice asupra lucrărilor mai însemnate prin care s-a caracterizat cultura română în timpul din urmă, asupra poeziei de salon şi poeziei populare, asupra etimologismului d-lui Cipariu şi Lepturariului d-lui Pumnul, asupra dreptului public al românilor după şcoala Barnuţiu şi asupra limbei române în jurnalele din Austria. Aceste critice nu au rămas fără răspuns…» (MCrit, I, 160). Între revistele ce dau un răspuns junimiştilor se află şi Transilvania din 1 august 1868, «organul oficial al asociaţiunii transilvănene pentru literatura română şi cultura poporului român», «redactat de unul din cei mai cunoscuţi bărbaţi ai noştri, de d. Bariţ», ce «începe prin a reproduce anticritica Familiei din Pesta, care este de opinie că erorile limbistice criticate de noi sunt numai nişte „bagatele“; Transilvania însăş recunoaşte că jurnalele austriace scriu rău româneşte…» (ibid., p. 161); însă stârnirea „tirurilor“ maiorescian-junimiste se datorează faptului că Transilvania «are inspiraţiunea de a ne răspunde că este o „pieptenare de babă“, dacă în anul 1868 îi cerem gramatică, stil şi ortografie !» (ibid., p. 162). Şi în aceste circumstanţe, Titu Maiorescu subliniază cu indignare: «Foaia Transilvania şi atâtea alte foi literare şi politice ale românilor sunt aşa de slab redactate, aşa de stricăcioase prin forma şi cuprinsul lor, fiindcă trăiesc într-o atmosferă stricată şi se inspiră de ideile şi de simţămintele ce caracterizează marea majoritate a „inteligenţelor şi anteluptătorilor“ români. Viţiul radical în ele, şi, prin urmare, în toată direcţia de astăzi a culturei noastre, este neadevărul, pentru a nu întrebuinţa un cuvânt mai colorat, neadevăr în aspirări, neadevăr în politică, neadevăr în poezie, neadevăr până în gramatică, neadevăr în toate formele de manifestare a spiritului public.» (ibid.). Titu Maiorescu mai subliniază că până pe la 1820, adică până la revoluţia lui Tudor Vladimirescu, societatea românească a stat cufundată în «barbaria orientală»; sub înrâurirea benefică a ideilor «Revoluţiunii Franceze» – care «au străbătut până în extremităţile geografice ale Europei» –, societatea românească, îndeosebi Junimea, înregistrează «acea emigrare extraordinară spre fântânile ştiinţei din Franţa şi Germania, care până astăzi a mers tot crescând şi care a dat mai ales României libere o parte din lustrul societăţilor străine. Din nenorocire, numai lustrul din afară !» (MCrit, I, 163). Mai departe, Titu Maiorescu abordează teoria formelor fără fond, evidenţiind: «În aparenţă, după statistica formelor dinafară, românii posed astăzi aproape întreaga civilizare occidentală. Avem politică şi ştiinţă, avem jurnale şi academii, avem şcoli şi literatură, avem muzee, conservatorii, avem teatru, avem chiar o constituţiune. Dar în realitate toate acestea sunt producţiuni moarte, pretenţii fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr, şi astfel cultura claselor mai înalte ale românilor este nulă şi fără valoare, şi abisul ce ne desparte de poporul de jos devine din zi în zi mai adânc. Singura clasă reală la noi este ţăranul român, şi realitatea lui este suferinţa, sub care suspină de fantasmagoriile claselor superioare. Căci din sudoarea lui zilnică se scot mijloacele materiale pentru susţinerea edificiului fictiv ce-l numim cultură română, şi cu obolul cel din urmă îl silim să ne plătească pictorii şi muzicanţii noştri, academicienii şi atenianii din Bucureşti, premiele literare şi ştienţifice de pretutindenea, şi din recunoştinţă cel puţin nu-i producem nici o singură lucrare care să-i înalţe inima şi să-l facă să uite pentru un moment mizeria de toate zilele. Ca să mai trăim în modul acesta este cu neputinţă. Plângerea poporului de jos şi ridicolul plebei de sus au ajuns la culme.  Pe de altă parte, prin înlesnirea comunicărilor, vine acum însăşi cultura occidentală la noi, fiindcă noi nu am ştiut să mergem înaintea ei.» (MCrit, I, 168). Titu Maiorescu vorbeşte de „o răzbunare“ «a formelor deşerte cu care ne-am îngâmfat până acum»; fiind „vidate de fond autohton“, „incompatibile cu fondul românesc“, fireşte, aceste „forme de import“ răzbuna-se-vor, «atrăgând cu lăcomie fondul solid din inima străină» (MCrit, 169). „Salvarea“ ar putea fi doar în tinerimea română menită să pună «fundamentul adevărat acolo unde se află astăzi numai pretenţii iluzorii»; şi acest fundament nu poate fi decât rod al valorilor reale, al adevărului ştiinţific, istoric etc. Şi pentru această „salvare naţională“, Titu Maiorescu vede necesitatea deschiderii unui „front“ împotriva „încurajării mediocrităţilor“: «De aici să învăţăm marele adevăr că mediocrităţile trebuiesc descurajate de la viaţa publică a unui popor» (ibid.).

Dar cel mai însemnat adevăr «de care trebuie să ne pătrundem, este acesta: forma fără fond nu numai că nu aduce nici un folos, dar este de-a dreptul stricăcioasă, fiindcă nimiceşte un mijloc puternic de cultură» (MCrit, I, 170; s. n.).

În finalul studiului În contra direcţiei de astăzi în cultura română (1868), Titu Maiorescu atrage atenţia asupra unui adevăr zguduitor pentru acel anotimp: «Căci fără cultură poate încă trăi un popor cu nădejdea că la momentul firesc al dezvoltării sale se va ivi şi această formă binefăcătoare a vieţii omeneşti; dar cu o cultură falsă nu poate trăi un popor, şi dacă stăruieşte în ea, atunci dă un exemplu mai mult vechea lege a istoriei: că în lupta între civilizarea adevărată şi între o naţiune rezistentă se nimiceşte naţiunea, dar niciodată adevărul» (s. n. – MCrit, I, 171).

4) Titu Maiorescu despre problemele limbii române. Între principalele studii ale lui Titu Maiorescu despre problemele limbii române, în afară de cel amintit şi mai sus, «Despre scrierea limbei române», din anul 1866, mai evidenţiem: «Limba română în jurnalele din Austria» (1868), «Beţia de cuvinte» (1873), «Rapoarte cetite în Academia Română asupra modificărilor ortografiei (1880 şi 1904)», «Neologismele» (1881), «Oratori, retori, limbuţi» (1902) etc.

a) Alfabetul şi spiritul limbii române, combaterea etimologismului. În studiul «Despre scrierea limbei române» (1866), Titu Maiorescu pledează pentru respingerea oricăror alfabete străine de spiritul latin al limbii române şi combate etimologismul aberant: «În momentul în care românii s-au pătruns de adevărul că limba lor este o limbă romană, în acel moment şi forma exterioară sub care avea să se prezinte aceasta, adecă scrierea sau (…) literile trebuiau să fie luate tot de la romani»; «punctul nostru de plecare în stabilirea alfabetului român (…) a fost regula de a scrie sonurile române cu litera latină corespunzătoare, fără considerări etimologice» (MCrit, I, 405); etimologismul – după credinţa maioresciană – înseamnă a ignora evoluţia limbii, a o condamna la regres: «Ce voieşte acum etimologismul în ortografia română ? (…) …voieşte să ne aducă gramatica la forma cea mai etimologic pură, să ne arunce limba cu secole înapoi, încercându-se să stăvilească fluctuaţia miilor de ani prin care a fost împinsă limba română spre dezbinare de o limbă mai veche, despre care nu mai avem tradiţie contimporană.» (MCrit, I, 417).

b) Aplicarea principiului fonetic în ortografia românească. Într-un «Raport cetit în Academia Română (sesiunea generală de la 1880) asupra unui nou proiect de ortografie», Titu Maiorescu pledează pentru aplicarea principiului fonetic: «Punctul nostru de plecare, este acesta: fiecare cuvânt se scrie cum se pronunţă (…). Acest principiu va da limbei române o scriere simplă, uşoară, conformă atât cu ideile limbistice moderne, cât şi cu cerinţele pedagogice în şcoală.» (MCrit, II, 14).

c) Exceptând pe cele tehnice, neologismele să fie împrumuturi din limbile romanice. În studiul «Neologismele» din anul 1881, Titu Maiorescu, ridică altfel problema împrumutului de cuvinte din alte limbi sub forma neologismelor: «acolo unde astăzi lipseşte-n limbă un cuvânt, iar ideea trebuie neapărat introdusă, vom primi cuvântul întrebuinţat în celelalte limbi romanice, mai ales în cea franceză. În ceea ce priveşte termenii tehnici, împrumuturile pot fi făcute fără restricţii.

d) Despre calc lingvistic şi despre combaterea stricătorilor de limbă. Probleme despre calc lingvistic, adică despre traducerea literală a expresiilor idiomatice, îndeosebi, din limba germană, şi chestiuni legate de „combaterea stricătorilor de limbă“, desigur, se evidenţiază în studiul din 1868, Limba română în jurnalele din Austria: «Rândurile de faţă au scopul de a arăta acea direcţie falsă a autorilor români din Austria şi de a deştepta în spiritele care în mijlocul contagiului general vor mai fi putut păstra judecata lor sănătoasă, o tendinţă de reacţiune. Susţinem dar şi ne vom încerca să dovedim că jurnaliştii români de peste Carpaţi nu rareori, pe ici, pe colo, din scăpare de vedere, ci sistematiceşte, după deprinderea obştească, în fiecare număr publicat de dânşii fac greşeli neiertate în contra limbei române, introducând construcţiuni false de cuvinte, stil greoi antiromân şi mai întâi de toate o monstruoasă germanizare în expresii.» (MCrit, I, 91). Titu Maiorescu are în vedere următoarele publicaţii: «Albina», «Concordia», «Familia», «Federaţiunea», «Foaia Societăţii» din Cernăuţi, «Gazeta Transilvaniei», «Telegraful Român» şi «Transilvania»; mulţimea de „stricăciuni de limbă română“ produse de aceste gazete este dispusă de autor «în trei grupări deosebite»: (1) grupa din care rezultă „germanizarea limbii române“, (2) grupa „îngreuierii stilului paralel cu exagerarea lui“ şi (3) „falsa originalitate în formarea şi întrebuinţarea cuvintelor“. În „tirul ironic“ al lui Titu Maiorescu se află şi „stricătorii de limbă română“ din «Gazeta Transilvaniei» – numărul din 7 februarie 1868: «După un telegram, generalul Neipperg s-ar fi străpuns la Brünn. O muzică de pisici i se pregătea în Posoniu». Comentariul maiorescian al acestei fraze este destul de caustic: «Ce va să zică un general străpuns la Brünn ? Lectorii din România liberă vor crede la prima citire că este o greşală de tipar şi că ar trebui să fie străpuns. Dar cine cunoaşte sistemul jurnaliştilor transilvăneni, de câte ori nu înţelege un cuvânt îl traduce în nemţeşte şi apoi îl retraduce în româneşte. Străpuns tradus în nemţeşte ne dă verlegt şi versetzt, şi aceasta însemnează pe româneşte strămutat. Astfel, aflăm că generalul nostru a fost strămutat la Brünn. Însă altă greutate ! Ce întâmplare neînţeleasă este aceea cu pisicile care îi pregăteau generalului o muzică ? Muzică de pisici se cheamă nemteşte Katzenmusik, ceea ce va să zică pe româneşte, cu un termin admis la noi, ca în toată Europa (vezi şi vocabularul francezo-românesc de Poenaru, Aron şi Hill), charivari, adică „o muzică făcută în bătaie de joc“» (MCrit, I, 92).

e) Două studii de „patologie literară“ din 1873 şi sindromul „beţiei de cuvinte“. Examinarea „formelor“ şi „conţinuturilor“ din primele numere ale mensualului bucureştean de atitudine antijunimistă, Revista contimporană. Litere – Arte – Şciinţe (1 martie 1873 – 1 iunie 1876), prilejuieşte lui Titu Maiorescu publicarea, în 1873, a două interesante „studii de patologie literară“: «Beţia de cuvinte în „Revista contimporană“» şi «Răspunsurile „Revistei contemporane“», unde „rafale de critice“ se abat îndeosebi asupra textelor semnate de G. Sion, Al. Pelimon, V. A. Urechiă, Pantazi Ghica, Petre Grădişteanu ş. a.; sindromul „beţiei de cuvinte“ se înfăţişează astfel: «Cuvântul, ca şi alte mijloace de beţie, e pănă la un grad oarecare un stimulant al inteligenţei. Consumat însă în cantităţi prea mari şi mai ales preparat astfel încât să se prea eterizeze şi să-şi piardă cu totul cuprinsul intuitiv al realităţii, el devine un mijloc puternic pentru ameţirea inteligenţei. Efectele caracteristice ale oricărei beţii sunt atunci şi efectele lui (…). Simptomele patologice ale ameţelei produse prin nefireasca întrebuinţare a cuvintelor ni se înfăţişează treptat după intensitatea îmbolnăvirii. primul simptom este o cantitate nepotrivită a vorbelor în comparare cu spiritul căruia vor să-i servească de îmbrăcăminte. În curând se arată al doilea simptom în depărtarea oricărui spirit şi în întrebuinţarea cuvintelor seci; atunci tonul gol al vocalelor şi consoanelor a uimit mintea scriitorului sau vorbitorului, cuvintele curg într-o confuzie naivă şi creierii sunt turburaţi numai de necontenita vibrare a nervilor acustici. Vine apoi slăbirea manifestă a inteligenţei: pierderea oricărui şir logic, contrazicerea gândirilor puse lângăolaltă, violenţa nemotivată a limbajului» (MCrit, I, 243 sq.). V. A. Urechiă este supus de către Titu Maiorescu unui „tir concentric“: «1. Eroarea d-lui Urechiă relativă la Ammianus Marcellinus», «2. Eroarea d-lui Urechiă relativă la Voltaire», «3. Eroarea relativă la începutul istoriei germanilor», «4. Grămădirea nepotrivită a numelor proprii», «5. Eroarea d-lui Urechiă cu definiţia istoriei», «6. Cealaltă grămădire nepotrivită de nume proprii» etc. În registre superioare, „strategia incisivităţii / ironiei“ este reîntâlnită şi în studiul din anul 1902, Oratori, retori, limbuţi: «Atât oratorul, cât şi retorul şi limbutul au darul vorbirii; dar oratorul vorbeşte pentru a spune ceva, retorul pentru a se auzi vorbind, limbutul pentru a vorbi. Motivul oratorului este precizarea unei situaţii publice, afirmarea sau combaterea unei idei, convingerea unui auditor; mobilul retorului este dorinţa de a trece de orator sau îngâmfarea erudiţiei, sau încântarea de sonorietatea proprielor sale cuvinte; pornirea limbutului este de a se amesteca şi el în vorbă oriunde şi orcum. Pe orator îl stăpâneşte scopul, pe retor – deşertăciunea, pe guraliv – mâncărimea de limbă. De aceea oratorul poate avea o valoare permanentă, retorul – numai una trecătoare, limbutul – nici una.» (MCrit, II, 343).

5) Titu Maiorescu — critic literar, estetician. Opera de estetician şi de critic literar a lui Titu Maiorescu se relevă riguros proiectată, încă din orizontul de primăvară al anului 1867, spre a-şi înrăzări apoi – în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea – admirabilele studii ce au trasat „direcţia nouă“, modernă / modernistă, în cultura română din acele anotimpuri: «O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867», «Asupra poeziei populare» (1867), «Direcţia nouă» (1872), «Literatura română şi străinătatea» (1882), «Comediile d-lui Caragiale» (1885), «Poeţi şi critici» (1886), «Contraziceri ?» (1892), «În lături !» (1886), «Eminescu şi poeziile lui» (1889), «Leon Negruzzi şi Junimea» (1890), «Ioan Popovici-Bănăţeanul» (1895), «În memoria poetului dialectal Victor Vlad Delamarina (1898) etc. Multe dintre tezele lui Titu Maiorescu din secolul al XIX-lea îşi dovedesc valabilitatea / viabilitatea şi dincoace de trecerea „furtunosului“ secol al XX-lea.

a) «O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867». Publicat de Titu Maiorescu în primul număr al revistei «Convorbiri literare» (1 martie 1867), studiul «O cercetare critică a poeziei române de la 1867» este alcătuit din două părţi: (I) Condiţiunea materială a poeziei (cu „subcapitolele“: «Teorie», «Cuvinte mai concrete», «Epitete», «Personificări», «Comparări şi metafore» şi «Poezia politică») şi (II) Condiţiunea ideală a poeziei (cu: «Teorie», «Grabnica mişcare», «Exagerarea», «Diminutivele», «Culminarea» şi «Rezumat»).

În prima parte a acestui studiu de estetică, Titu Maiorescu arată că: «Poezia, ca toate artele, este chemată să exprime frumosul» (MCrit, I, 9). Spre deosebire de ştiinţe, care relevă adevărul prin mijloace de cercetare aplicată, poezia / artele, după cum subliniază T. Maiorescu, se relevă ca „adevăr estetic“, desigur, ca «idei manifestate în materie sensibilă» (ibid.). Fiecare artă are materialul ei specific, în care se încorporează ideea sensilibizatoare de suflet şi înălţătoare de spirit a artistului: «astfel, sculptura îşi taie ideea în lemn sau în piatră, pictura şi-o exprimă prin culori, muzica prin sonuri; numai poezia (şi aici vedem prima ei distingere de celelalte arte) nu află în lumea fizică un material gata pentru scopurile ei»; trebuie observat că «toate cuvintele auzite nu sunt material, ci numai organ de comunicare»; «colorile picturei sunt dar un adevărat material, asemenea sonurile muzicei, piatra sculpturei; însă cuvintele poeziei sunt de regulă numai un mijloc de comunicare între poet şi auditoriu»; «materialul poetului nu se află în lumea din afară; el se cuprinde numai în conştiinţa noastră şi se compune din imaginile reproduse ce ni le deşteaptă auzirea cuvintelor poetice» (MCrit, 10).

Prima condiţiune materială, sau mecanică, pentru a exista o poezie, este: «ca să se deştepte prin cuvintele ei imagini sensibile în fantazia auditoriului, şi tocmai prin aceasta poezia se deosebeşte de proză ca un gen aparte, cu propria sa raţiune de a fi; cuvântul prozaic este chemat a-mi da noţiuni, însă aceste noţiuni sunt abstracte, logice, desmaterializate, şi pot con-stitui astfel un adevăr şi o ştiinţă, dar niciodată o artă şi o operă frumoasă; frumosul nu este o idee teoretică, ci o idee învălită şi încorporată în formă sensibilă, şi de aceea cuvântul poetic trebuie să-mi reproducă forma aceasta.» (MCrit, I, 11).

În ceea ce priveşte mijloacele poetice care să sensibilizeze receptorul, Titu Maiorescu recomandă «alegerea cuvântului (…) mai puţin abstract» (MCrit, I, 14). Ilustrează aserţiunea cu exemple din Andrei Mureşanu («N-a-junge iataganul barbarei semilune»), Schiller, Camoëns, La Fontaine, Shakespeare şi Victor Hugo. Al doilea mijloc utilizat de poeţi pentru sensibilizarea receptorului se constituie din epitetele ornante. Şi aserţiunea aceasta este ilustrată cu exemple din Homer, Shakespeare (Macbeth – «Căci fiecare pune degetul ciuntit / Pe zbârcitele buze»), Alecsandri (Groza: «Galben ca făclia de galbenă ceară»), Andrei Mureşanu, D. Bolintineanu ş. a. În al treilea rând, Maiorescu pune personificarea, «condiţiune neapărată a frumosului poetic»; şi de această dată aduce exemple din Homer («săgeata zboară cu voluptate pentru a gusta carnea inimică»), Horaţiu, Sofocle, Shakespeare, Bolintineanu, Grigore Alexandrescu («Râul înapoi se trage, munţii vârful îşi clătesc»), Iancu Văcărescu ş. a. În al patrulea rând, esteticianul recomandă «comparaţiunea, metafora, în general, tropul», subliniind că exprimarea unei idei sub o formă sensibilă corespunzătoare nu se poate face, decât în acest chip, folosind epitete, personificări, metafore, comparaţii, poetul salvându-şi astfel comunicarea de la limbajul banal de zi cu zi, limbaj comun tuturor.

Altfel spus, condiţiunea materială a poeziei rezidă în utilizarea de către poet a celor mai plastice figuri de stil spre a produce în receptor catharsisul.

În partea a doua a studiului din 1867, «Condiţiunea ideală a poeziei», Titu Maiorescu atrage atenţia asupra unei vechi împărţiri a obiectelor gândirii umane: obiectele lumii interioare / sufleteşti şi obiectele lumii exterioare / fizice; «astfel, toate obiectele gândirii, fie externe, fie interne, se pot privi împreună şi se pot apoi deosebi dintr-un alt punct de vedere: în obiecte ale raţiunii reci sau logice şi în obiecte ale simţimântului sau pasionale, deosebire întemeiată pe cunoscuta dezbinare între minte şi inimă» (MCrit, I, 34).

Condiţiunea ideală a poeziei este aşadar exprimarea întotdeauna a sentimentelor profunde, a pasiunilor, purificând sufletul, înăltând spiritul uman; «frumoasele arte şi poezia mai întâi sunt al inteligenţei repaos»; «în această stare a inteligenţei active se coboară arta ca o mângâiere binefăcătoare; ea prinde atenţia neliniştită şi agitată spre infinit şi înfăţişându-i o idee mărginită în forma sensibilă a frumosului, îi dă liniştea contemplativă şi un repaos intelectual».

Trei sunt calităţile ideale ale poeziei: (1) dinamica trecerii de la o idee la alta şi «în genere o mişcare abundantă a gândirii»; (2) dezvoltarea grabnică şi crescândă spre culminarea finală («strofa culminantă să ne facă impresia cea mai mare» – MCrit, I, 73); (3) hiperbolizarea; asemănarea «între poezie şi pasiune este un fel de exagerare a gândirii; orice simţimânt produce o încordare extraordinară a înţelegerii momentane şi sub presiunea ei ideile lucrează asupra conştiinţei noastre cu acea energie caracteristică al cărui rezultat este mărirea obiectelor şi perceperea lor în proporţii şi sub colori neobişnuite»; «din aceea că poezia, ca şi pasiunea, măreşte obiectul şi se înalţă într-o sferă mai distinsă, rezultă ex contrario, că ea trebuie să se ferească de micşorare şi de înjosire.; vorbind mai întâi de defectul micşorării, atingem o chestiune destul de importantă pentru poezia română actuală: chestiunea diminutivelor; formele de substantive şi adjective în ică, ţică, şică, oară etc. sunt astăzi viţiul contagios de care sufer mai toate poeziile române; câte scapă de înjosirea ideilor mor de boala diminutivelor» (MCrit, I, 60).

Titu Maiorescu amendează „linguşirile bizantine“ din textele poetaştrilor în care se întâlneşte „o abundenţă de diminutive“ de tipul: cruciuliţă, garofiţă, guriţă, Ioniţică, Mariţă, picioruşe, versuleţe etc. («Scumpa mea Mariţă, / Zâna mea din cer, / Ia dă-mi o guriţă / Asta-i tot ce cer / Ş-apoi Ioniţică…»; «De-ţi place, scumpă Lino, aceste versuleţe» etc. – ibid.), «terminaţiuni linse şi corupte», «forme de copii» etc.; totuşi nu respinge „locul special al diminutivului“, aducând un exemplu din Goethe: De sub pământ / Un ghiocel / Abia ieşise / Tinerel. / Veni o albină, / Gustă din el…

În finalul studiului de poetică «O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867», esteticianul evidenţiază: «poezia cere, ca o condiţie materială a existenţei ei, imagini sensibile»; iar condiţia ei ideală rezidă în «simţiminte şi pasiuni»; «din condiţiunea materială se explică determinarea cuvintelor, epitetele, personificările şi comparaţiunile juste şi nouă şi totdeodată regula negativă că poezia să se ferească de noţiuni abstracte; din condiţia ideală se explică mişcarea reprezentărilor, mărirea obiectului şi dezvoltarera grabnică spre culminare»; «totdeodată regula negativă că poezia să se ferească de obiecte ale simplei reflecţiuni» (MCrit, I, 79). Titu Maiorescu mai ridică şi problema deontologiei criticii literare, având „menirea“ să evidenţieze „modelele bune“: «O critică serioasă trebuie să arate modelele bune câte au mai rămas şi să le distingă de cele rele şi, curăţind astfel literatura de mulţimea erorilor, să prepare junei generaţiuni un câmp liber pentru îndreptare» (MCrit, I, 80). Chiar din acest prim şi important studiu maiorescian se dezvăluie funcţia „eminamente pragmatică“ a esteticii.  

b) «Comediile d-lui Caragiale» (1885). Studiul maiorescian din 1885, «Comediile d-lui Caragiale», referindu-se la comediile «O noapte furtunoasă» (1879), «Conu Leonida faţă cu reacţiunea» (1880), «O scrisoare pierdută» (1884), «D-ale carnavalului» (1885), evidenţiază încă din primele rânduri originalitatea tipologiei din dramaturgia caragialeană: «Lucrarea d-lui Caragiale este originală; comediile sale pun pe scenă câteva tipuri din viaţa noastră socială de astăzi şi le dezvoltă cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul înfăţişării lor în situaţiile anume alese de autor. Stratul social pe care îl înfăţişează mai cu deosebire aceste comedii este luat de jos şi ne arată aspectul unor simţiminte omeneşti, de altminteri aceleaşi la toată lumea, manifestate însă aici cu o notă specifică, adecă sub formele unei spoieli de civilizaţie occidentală, strecurată în mod precipitat pănă în acel strat şi transformată aici într-o adevărată caricatură a culturei moderne.» (MCrit, II, 195).

În partea a doua a studiului, Titu Maiorescu aduce câteva argumente incontestabile privind moralitatea în artă şi aspectele catharsisului (purificarea, înălţarea sufletului prin artă) în comediile lui I. L. Caragiale. Titu Maiorescu îşi focalizează obiectivul analizei pe tipurile esenţiale: «Conul Leonida citeşte jurnale, explică nevestei sale esenţa republicei cum o pricepe el, valoarea lui „Galibardi“ şi teoria halucinaţiilor. Jupân Dumitrache, cherestegiul, caută să înţeleagă în convorbiri cu ipistatul Nae Ipingescu ce este „sufragiul universal“, este pătruns de demnitatea gardei civice şi primeşte de la Rică Venturiano desluşiri asupra suveranităţii poporului; iar cocoana Veta îşi cântă amorul „într-un moment de fericire şi printr-o perlă de iubire“. Candidatul de la precepţie vrea să scape de dureri după sistemul lui Mattei; Miţa Baston jură pe statua libertăţii din Ploieşti şi ipistatul Carnavalului pune un „potrabac“ cu muzică la „lotărie“. Ziaristul Nae Caţavencu şi advocatul Farfuridi fac discursuri electorale asupra progresului economic şi revizuirii constituţionale; Dandanache îşi susţine dreptul la deputăţie prin tradiţia de la „patruzşopt“, iar poliţaiul Ghiţă este un element principal pentru alegerea „curat constituţională“. Adevăratul om onest este simplul „Cetăţean“ alegător, care este totdeauna „turmentat“.» (MCrit, II, 196).

Dincolo de „caleidoscopul“ figurilor, criticul remarcă la I. L. Caragiale şi „multa conştiinţă“, realismul comediilor arătând că «în genere îndărătul oricărei comedii se ascunde o tragedie».

T. Maiorescu îl apără pe I. L. Caragiale în faţa atacurilor din presa liberală: «Citim pe a doua pagină a unui ziar liberal din Bucureşti, de la 13 aprilie 1885, despre comedia D-ale carnavalului: „Şi ce piesă ! O stupiditate murdară culeasă din locurile unde se aruncă gunoiul. Femei de stradă de cea mai joasă speţă, bărbieri şi ipistaţi, în gura cărora se pun cuvinte insultătoare pentru mişcări ca cea de la 11 Fevruarie, pentru libertate şi egalitate, cari sunt baza organizaţiunii noastre politice. Palma primită de la public, care a fluierat, nu ne mulţumeşte; e de datoria ministrului instrucţiunii să puie în vederea direcţiunii ce caragialiadă a făcut. (…)“. Şi foaia acelor tineri, foarte tineri, din capitală, care îşi închipuiesc că sunt socialişti, se grăbeşte a doua zi să ţină isonul ziarului citat mai sus şi scrie pe pagina întâi a numărului de la 24 aprilie 1885: „Ziarul publică în numărul său de ieri două articole foarte drepte la adresa direcţiunii teatrelor, prin care critică drumul pe care a apucat şi supunerea pe care o arată unei oarecare găşti literare din Bucureşti. Avis celor în drept a lecui răul“. Adecă, cum am zice, poliţia în contra literaturei ! Cenzura guvernamentală în contra spiritului comediilor ! Destituirea comitetului teatral şi poate pedepsirea autorului ! Cum se repetă toate în lume, deşi mutatis mutandis !…».

În faţa „aberantelor acuzaţii“ din presa liberală şi socialistă, Titu Maiorescu face trimitere mai întâi la Franţa secolului trecut, de la sfârşitul terorismului, şi la piesele lui Ducancel (în care îşi bătea joc de radicali şi de „instituţiunile ţării“, fapt pentru care gazeta «L'ami des lois» ceruse pedepsirea autorului). Dincoace de aceste „trimiteri“, Maiorescu lasă a se înţelege că teroriştii din Bucureşti ai lui I. L. Caragiale nu sunt «oameni cu mintea sănătoasă» de vreme ce «o comedie nu are nimic a face cu politica de partid; autorul îşi ia personajele sale din societatea contimporană cum este, pune în evidenţă partea comică aşa cum o găseşte, şi acelaşi Caragiale, care astăzi îşi bate joc de fraza demagogică, şi-ar fi bătut joc ieri de işlic şi tombateră şi îşi va bate joc mâine de fraza reacţionară, şi în toate aceste cazuri va fi în dreptul său literar incontestabil» (MCrit, II, 200).

Titu Maiorescu abordează şi problema „moralităţii în artă“, subliniind că «arta a avut totdeauna o înaltă misiune morală şi orice adevărată operă artistică o îndeplineşte» (ibid., p. 201). Dacă arta are un element esenţial moralizator, adaugă T. Maiorescu, «acelaşi element va trebui să-l găsim şi în orice artă deosebită, prin urmare şi în arta dramatică».

Sunt interesante şi judecăţile estetice pe care le face Titu Maiorescu despre „înălţarea impersonală” («înălţarea impersonală este însă o condiţie aşa de absolută a oricărei impresii artistice, încât tot ce o împiedică şi o abate este un duşman al artei, îndeosebi al poeziei şi al artei dramatice» – ibid., p. 203), despre patriotism (care, deşi este «cel mai important simţimânt pentru cetăţeanul unui stat în acţiunile sale de cetăţean», «nu are ce căuta în artă ca patriotism ad-hoc») etc.

Titu Maiorescu nu exclude patriotismul din artă, el respinge numai patriotismul ad-hoc, „nimicitorul emoţiei estetice“. Şi câteva interogaţii maioresciene asupra marilor dramaturgi clasici francezi, englezi şi germani duc la concluzia foarte sănătoasă că patriotismul nu trebuie clamat, ci trebuie să fie profund, să fie emanat din esenţa sferelor respective.

În finalul studiului dedicat comediilor lui I. L. Caragiale, T. Maiorescu evidenţiază diferenţa de valoare între comedii, accentuând că O scrisoare pierdută este superioară farsei D-ale carnavalului: «Dar nu vedem pentru moment nici o trebuinţă de a stărui asupra acestui punct. Cu atât mai puţin, cu cât atunci s-ar da ultimei piese a d-lui Caragiale o însemnătate la care nu aspiră. D-ale carnavalului este o simplă farsă de carnaval, precum se şi numeşte, veselă şi fără pretenţii, şi un public neprevenit nu-i poate cere alta decât un moment de bună petrecere. Însă în aceste limite mai modeste şi această lucrare rămâne o lucrare de merit. Căci literatura adevărată, cu feluritele ei produceri, se poate asemăna unei păduri naturale cu feluritele ei plante. Sunt şi copaci mari în pădure, este şi tufiş, sunt şi flori, sunt şi simple fire de iarbă. Toate împreună alcătuiesc pădurea, fiecare în felul său trăieşte şi înveseleşte ochiul privitorului; numai să fie plantă adevărată, cu rădăcina ei în pământ sănătos, iar nu imitaţie de tinichea vopsită, cum se pune pe unele case din oraş. Comediile d-lui  Caragiale, după părerea noastră, sunt plante adevărate, fie tufiş, fie fire de iarbă, iar dacă au viaţa lor organică, vor avea şi puterea de a trăi» (MCrit, II, 209).

c) «Eminescu şi poeziile lui» (1889). Studiul maiorescian «Eminescu şi poeziile lui» datează chiar din anul morţii poetului, 1889. I s-au mai adăugat – la ediţiile augmentate ale volumului «Critice» – o «Notă asupra zilei şi locului naşterii lui Eminescu» şi o scrisoare – din 29 martie 1891 – a călugăriţei Agapia Gherghel, de la Schitul Agafton, unde trăia o mătuşă a lui Mihai Eminescu.

În «Notă asupra zilei şi locului naşterii lui Eminescu», Titu Maiorescu ne încredinţează că într-un registru de la Junimea, aflat în păstrarea lui Iacob Negruzzi, «stă scris pe pagina a doua, de propria mână a lui Eminescu, în dreptul numelui său: „20 decembrie 1849, Botoşani“, şi deasupra este chiar intercalat sfântul „Ignat“, pe care Biserica Ortodoxă îl serbează în adevăr la 20 decembrie.» (MCrit, II, 276).

Sora mai mare a poetului, «doamna A. Drogli, din Cernăuţi», îi scrie lui Titu Maiorescu că biografia  publicată în revista «Familia» nr. 2 din anul 1885, «este exactă, cu deosebire că s-a născut în satul Ipoteşti, lângă oraşul Botoşani, depărtare de o oră şi jumătate, la proprietatea tatălui nostru».

Titu Maiorescu mai adaugă că «în matricola Gimnaziului din Cernăuţi, unde a studiat Eminescu, se vede trecută ziua naşterii lui ca fiind 14 decembrie 1849».

După însemnările din Cartea Botezurilor de la biserica domnească din Botoşani, în dreptul lui Mihai Eminescu / Eminovici este trecută data de 15 ianuarie 1850; părinţii sunt «Gheorghe Eminovici, proprietar, şi soţia sa Ralu, născută Vasile Iuraşcu»; Mihai Eminescu a primit botezul în 21 ianuarie şi a avut ca naş pe stolnicul Vasile Iuraşcu. În faţa acestor date, T. Maiorescu trage concluzia: «…prin urmare, poetul nostru este născut la 15 Ianuarie 1850, în Botoşani» (MCrit, II, 277).

Studiul «Eminescu şi poeziile lui» (1889), de Titu  Maiorescu, debutează cu o frază şocantă pentru judecata estetică din acel timp, fapt confirmat astăzi de devenirea poeziei româneşti din secolul al XX-lea: «Tânăra generaţie română se află astăzi sub influenţa operei poetice a lui Eminescu».

Studiul maiorescian are două obiective: a) definirea coordonatelor creaţiei eminesciene; b) fixarea individualităţii eminesciene «care a personificat în sine cu atâta strălucire ultima fază a poeziei române din zilele noastre».

Prima parte a studiului maiorescian este un răspuns la întrebarea: «Care a fost personalitatea poetului ?» Maiorescu consideră că viaţa „externă“ a lui Eminescu se povesteşte simplu, dar «ce a devenit Eminescu este rezultatul geniului său înnăscut».

După o notiţă biografică din care aflăm data şi locul naşterii poetului, ori date despre primii ani de invăţătură de la Cernăuţi, despre studiile de la Viena şi Berlin, date despre activitatea lui M. Eminescu în calitate de revizor şcolar (1874 –1876) şi de bibliotecar la Iaşi, «destituit şi dat în judecată de Guvernul Liberal», sau date despre activitatea de ziarist la «Timpul», despre izbucnirea bolii din iunie 1883 şi data morţii poetului, «la 15 iunie 1889, într-un institut de alienaţi», Titu Maiorescu evidenţiază câteva trăsături ale personalităţii lui Eminescu: «o aşa de covârşitoare inteligenţă, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-şi întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar în epoca alienaţiei declarate), încât lumea în care trăia el după firea lui şi fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce şi le însuşise şi le avea pururea la îndemână» (MCrit, II, 258; s. n.); «cât i-a trebuit lui Eminescu ca să trăiască în accepţiunea materială a cuvântului, a avut el totdeauna; grijile existenţei nu l-au cuprins niciodată în vremea puterii lui intelectuale; când nu câştiga singur, îl susţinea tatăl său şi-l ajutau amicii; iar recunoaşterile publice le-a dispreţuit totdeauna» (ibid.); «Regina României, admiratoare a poeziilor lui, a dorit să-l vadă, şi Eminescu a avut mai multe convorbiri literare cu Carmen Sylva. L-am văzut şi eu la curte, şi l-am văzut păstrând şi aici simplicitatea încântătoare ce o avea în toate raporturile sale omeneşti. Dar când a fost vorba să i se confere o distincţie onorifică, un bene-merenti sau nu ştiu ce altă decoraţie, el s-a împotrivit cu energie. Rege el însuş al cugetării omeneşti, care alt rege ar fi putut să-l distingă ? Şi aceasta nu din vreo vanitate a lui, de care era cu desăvârşire lipsit, nu din sumeţia unei inteligenţe excepţionale, de care numai el singur nu era ştiutor, ci din naivitatea unui geniu cuprins de lumea ideală… (…) Luxul stării materiale, ambiţia, iubirea de glorie nu au fost în nici un grad obiectul preocupărilor sale.» (MCrit, II, 259; s. n.) etc.

Trecerea de la prima parte a studiului la a doua parte este făcută de T. Maiorescu cu multă subtilitate, abordând „rolul femeii“ în viaţa lui Eminescu: «Cuvintele de amor fericit şi nefericit nu se pot aplica lui Eminescu în accepţiunea de toate zilele. Nici o individualitate femeiască nu-l putea captiva şi ţinea cu desăvârşire în mărginirea ei. Ca şi Leopardi în Aspasia, el nu vedea în femeia iubită decât copia imperfectă a unui prototip nerealizabil. Îl iubea întâmplătoarea copie sau îl părăsea, tot copie rămânea, şi el, cu melancolie impersonală, îşi căuta refugiul într-o lume mai potrivită cu el, în lumea cugetării şi a poeziei. De aici Luceafărul cu versurile de la sfârşit: Ce-ţi pasă ţie, chip de lut / Dac-oi fi eu sau altul ? // Trăind în cercul vostru strimt, / Norocul vă petrece; / Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor şi rece.» (MCrit, II, 262).

În partea a doua a studiului, consacrată operei eminesciene, Titu Maiorescu accentuează mai întâi că «Eminescu este un om al timpului modern», având o cultură europeană, stâpânind o arie culturală vastă, atât în timp cât şi în spaţiu, fiind un profund cunoscător al filosofiei universale, în special cea a lui Platon, a lui Kant şi a lui Schopenhauer; «cunoscător al filosofiei, în special a lui Platon, Kant şi Schopenhauer, şi nu mai puţin al credinţelor religioase, mai ales al celei creştine şi buddaiste, admirator al Vedelor, pasionat pentru operele poetice din toate timpurile, posedând ştiinţa celor publicate până astăzi în istoria şi limba română, el afla în comoara ideilor astfel culese materialul concret de unde să-şi formeze înalta abstracţiune care în poeziile lui ne deschide aşa de des orizontul fără margini al gândirii omeneşti.» (MCrit, II, 263).

Titu Maiorescu face şi câteva referinţe la volumul pe care i l-a editat în 1883: «Dacă, în starea în care se afla Eminescu atunci, am putut lua asupra-mi datoria de a publica poeziile lui, nu aveam dreptul nici de a le modifica, nici de a lăsa pe unele la o parte. Prin urmare, aşa cum se prezentă şi astăzi unicul volum, el cuprinde toate poeziile, şi cele de la început, pe care însă autorul le declarase de mult că voia să le îndrepteze şi în parte să le suprime. Nici cele 8 poezii citate în prefaţă la ediţia I, nici Călin, nici Epigonii, nici Strigoii nu sunt Eminescu în toată puterea lui. Contururile tremurânde ale descrierilor fără destulă precizie intuitivă, lipsa de claritate a gândirii, greşeli în accentul ritmic şi în rime sunt defecte al căror cel mai aprig critic era chiar Eminescu. Dacă totuş şi aceste poezii au meritat şi vor merita să figureze în opera lui literară, este fiindcă în fiecare din ele apare deodată din mijlocul imperfecţiilor o frumuseţe de limbă, o înălţare de cuget care prevesteau de la început ce avea să devie poetul ajuns la culmea lui» (MCrit, II, 265).

Înainte de a trece la evidenţierea valorilor estetice din opera eminesciană, Titu Maiorescu atrage atenţia şi asupra faptului că Mihai Eminescu era unul dintre cei mai profunzi cunoscători ai limbii române; se relevă la Eminescu «o mânuire perfectă a limbei materne, pentru ca ea să fie pregătită pentru o concepţiune mai întinsă şi să poată crea din propria ei fire, vestmântul noilor cugetări».

Pentru Eminescu, limba română e un fagure de miere, miere «dulce şi străvezie, dar nu răzleţită în lipsă de contururi, ci prinsă în celula regulată a fagurelui» (MCrit, II, 266).

Trecând la comorile poetice eminesciene, Titu Maiorescu abordează în primul rând pe cele de inspiraţie folclorică: «Din poezia populară şi-a însuşit Eminescu armonia, uneori onomatopeică, a versurilor sale: Peste vârf de rămurele / Trec în stoluri rândunele, / Ducând gândurile mele / Şi norocul meu cu ele. Şi se duc pe rând, pe rând, / Zarea lumii-ntunecând (…); Şi blânde, triste glasuri din vuiet se desfac… / Ca molcoma cadenţă a undelor pe lac.; Lună, tu, stăpâna mării, pe a lumei boltă luneci / Şi gândirilor dând viaţă suferinţele întuneci… (…); De ce dorm îngrămădite între galbenele file / Iambii suitori, troheii, săltăreţele dactile ?; Pe când oastea se aşează, iată soarele apune, / Voind creştetele-nalte ale ţării să-ncunune / (…) / Şi din neguri, dintre codri, tremurând s-arată luna. Nu au existat, nu vor exista în poezia română versuri mai frumoase decât acestea. Tot din poezia populară şi din citirea cronicarilor, din pătrunderea intimă a vechei limbi române au putut ieşi versurile în care vorbesc solul şi Mircea-vodă în „Satira III“: – Ce vrei tu ? / – Noi, bună pace. Şi de n-o fi cu bănat, / Domnul nostru-ar vrea să vază pe măritul împărat… / Orice gând ai, împărate, şi orcum vei fi sosit, / Cât suntem încă pe pace, eu îţi zic: bine-ai venit ! / Despre partea închinării, însă, Doamne, să ne ierţi (…) Dar primind astfel din limba populară elementul firesc şi armonios, Eminescu înalţă rimele poeziei române peste acea formă obişnuită (…) Primul pas al lui pe această cale e de a lua unele cuvinte din cele mai familiare şi prozaice şi de a le ridica la splendoarea unei rime surprinzătoare: Iar te-ai cufundat în stele / Şi în nori şi-n ceruri nalte ? / De nu m-ai uita încalte, / Sufletul vieţii mele…» (MCrit, II, 266 sqq.).

Într-adevăr, neîntrecută este eminesciana artă / ştiinţă a rimelor, desigur, din ilustrările maioresciene: sine-mi / inemi («Pe-atunci erai tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi / Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi ?»); luminându-l / gândul (în această rimă din poezia «Şi dacă…» observăm că gerunziul plus pronumele personal – persoana a III-a, nr. singular, forma neaccentuată, în acuzativ – rimează cu substantivul gândul); lese-l / vesel, se suie / nu e («La steaua»). Eminescu face să rimeze substantive proprii cu substantive comune, sau apelează la forme compuse din  verbe + pronume etc.: cercuri / Miercuri («Cum aleargă apa-n cercuri, / Căci vrăjit de mult e lacul / De-un cuvânt al sfintei Miercuri.»); tineri / (Sf.) Vineri; mila / Dalila; scripet / Egipet; oaspe / Istaspe; Correggio / înţelegi-o etc.

Maiorescu mai face o serie de aprecieri valoroase, valabile şi astăzi, privind formele poetice rafinate din «Odă (în metru antic)», «Glossă», «Sonet I, II, III», «Mortua est», «Melancolie», «Scrisoarea I» etc. În final, după un amplu citat din «Scrisoarea I» – tabloul cosmogenezei (La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă, / Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă, / … / Astfel într-a veşniciei noapte pururea adâncă / Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă, / Cum s-o stinge, totul piere ca o umbră-n întuneric; / Căci e vis al nefiinţei universul cel himeric.) – Titu Maiorescu vine cu de-acum „verificatul“ profetism al celebrei sale fraze: «Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire pănă astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării româneşti.» (MCrit, II, 275).

Titu Maiorescu este în literatura română – după cum aprecia istoricul / criticul literar Al. Piru – «creatorul stilului critic şi creatorul polemicii literare; mai totdeauna nimicitoare, polemicile lui nu sunt niciodată atacuri ad hominem; Maiorescu combătea impostura, pretenţia de cultură, exagerările de orice fel, mistificaţia, incompetenţa, desigur ignoranţa; procedeul e de a-şi pune preopinentul la locul său cu generozitate şi niciodată cu violenţe verbale; umorul e mai indicat decât ridicarea tonului.» (PIL, 125).

Deschiderile maioresciene / junimiste din ultimele trei decenii ale secolului al XIX-lea au un rod neasemuit în epoca dintre cele două războaie mondiale, în primul rând, modernismul lovinescian. 

 

SIGLE:

 

CILR = George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent (ediţia a II-a, revăzută şi adăugită îngrijită şi cu prefaţă de Al. Piru), Bucureşti, Editura Minerva, 1982.

GFa = Mihai Gafiţa, Faţa ascunsă a Lunii (studii de istorie literară, epoca 1870 – 1900), Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1974. 

Hdic = Ion Hangiu, Dicţionar al presei literare româneşti (1790 – 1982), Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987.

IbrS, I, II = Garabet Ibrăileanu, Scriitori români şi străini, vol. I, II (ediţie îngrijită de Ion Creţu; prefaţă de Al. Piru), Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968. 

Iilr-is = Nicolae Iorga, Istoria literaturii româneşti – introducere sintetică după note stenografice ale unui curs (ediţie îngrijită, note şi indici de Rodica Rotaru; prefaţă de Ion Rotaru), Bucureşti, Editura Minerva, 1985.

MaiC = Titu Maiorescu, Critice (cu Prefaţă – „un vis al inteligenţei libere“ de Gabriel Dimisianu), Bucureşti, Editura Minerva, 1989. 

Mcrit, I, II = Titu Maiorescu, Critice (ediţie îngrijită şi hron hronologic de Domnica Filimon; introducere de Eugen Todoran), vol. I, II, Bucureşti, Editura Minerva (Biblioteca pentru Toţi), 1973.

PIL = Al. Piru, Istoria literaturii române de la început până azi, Bucureşti, Editura Univers, 1981.

SPCL, I – V = Vl. Streinu, Pagini de critică literară, vol. I – II, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968, vol. III – V (ediţie alcătuită de George Muntean), Bucureşti, Editura Minerva, 1974 (III), 1976 (IV), 1977 (V).

Tdelr = Ion Pachia Tatomirescu, Dicţionar estetico-literar, lingvistic, religios, de teoria comunicaţiei…, Timişoara, Editura Aethicus, 2003.

 

Prof. dr. Ion Pachia Tatomirescu