– 70 de ani de la moartea lui Ion Moţa şi Vasile Marin în Spania –

    Lumea în care trăim este tot mai mult pătrunsă de duhul risipirii şi al angoasei ontologice, construind treptat un soi de civilizaţie a disperării şi a fricii în care omul nu-şi mai regăseşte locul şi rolul său firesc de colaborator sau partener al lui Dumnezeu. Civilizaţia europeană, cu rădăcini profund creştine, se îndepărtează lamentabil de origini, adoptând o ideologie a neutralităţii păgubitoare, care sub masca libertăţii de exprimare şi alegere, nu mai distinge foarte clar între noţiunile de bine şi rău. Astfel fiinţa umană însuşindu-şi o autonomie egocentrică de factură iluministă uită să mai trăiască şi cum să moară în perspectiva existenţei personale eterne.

    Întreaga civilizaţie creştină a dat un suflu înnoitor omenirii sub toate aspectele sale, având la bază Jertfa supremă de viaţă făcătoare a lui Hristos. Lumea în care trăim s-a născut din jertfa lui Dumnezeu pentru oameni şi a dăinuit prin jertfa oamenilor pentru Dumnezeu (Răzvan Codrescu), împletind în mod firesc credinţa, nădejdea şi iubirea pentru Dumnezeu, lume şi semeni. Dar adoptând o „înţelepciune” secularizantă în pragul mileniului III ca ideologie oficială, mentalitatea noastră nu mai este în stare de jertfă şi orice act de dăruire supremă pare o nebunie fără margini. Oare cine mai este în stare să moară acum pentru Hristos? Răspunsul îl va găsi fiecare în propria conştiinţă dacă va avea curajul să sondeze până în adânc.

    În pragul celui de-al doilea război mondial, care va cutremura din temelii sub toate formele bătrâna Europă, şapte tineri români au plecat în Spania să lupte pentru credinţa lor în Hristos şi pentru civilizaţia creştină. Gestul lor a stârnit rumoare în lumea politică de atunci, deşi era un act liber asumat într-o perfectă luciditate a conştiinţei. Doi dintre ei au avut privilegiul tainic să-şi ofere viaţa ofrandă pe altarul credinţei la mii de kilometrii de pământul ţării: Ionel Moţa şi Vasile Marin, şi jertfa lor supremă a brăzdat ca o aureolă de sfânt cerul încă senin al României Mari.  Azi actul lor jertfelnic este aproape uitat cu desăvârşire, căci oricum, altfel, ar fi greu de înţeles şi ar stârni probabil indolente remarci în spiritul „deştept” al mojiciei balcanice.

    În 1936 izbucneşte în Spania, datorită unei situaţii politice incerte, un sângeros război civil între forţele comuniste republicane, sprijinite de „consilieri sovietici” şi forţele conservatoare monarhiste, conduse de celebrul general Francisco Franco Bahamonde. Acest conflict civil spaniol s-a internaţionalizat la scurt timp de la izbucnirea lui, devenind o miză în confruntarea dintre ideologiile europene: Germania şi Italia au susţinut făţiş forţele naţional-conservatoare, iar Uniunea Sovietică şi comuniştii de pretutindeni au întărit, ca pentru o cauză proprie, forţele republicane pretins „democratice”. Marile puteri Franţa, Marea Britanie şi Statele Unite au adoptat oficial o atitudine neutră, dar în realitate au ajutat tacit „brigăzile comuniste” în numele „libertăţii” şi „democraţiei”. Ostilităţile au durat aproape trei ani, până în 1939 când generalul Franco intră victorios în Madrid şi instituie un regim autoritar, prelungit până la moartea sa, în noiembrie 1975. Pe lângă faptul că a salvat occidentul european de ciuma roşie a comunismului, Franco a lăsat în urma sa o Spanie reconsolidată şi liberă, pregătind restaurarea paşnică a Monarhiei, prin tânărul Juan Carlos de Borbon, rege al Spaniei până astăzi.

    Revoluţia comunistă spaniolă, antimonarhică şi anticatolică, după modelul francez şi al bolşevismului rus, şi-a îndreptat cu precădere violenţele împotriva Bisericii şi a valorilor creştine în general, ajungând până la orori aproape inimaginabile. Şi comuniştii români aflaţi în ilegalitate sau exil şi-au adus aportul direct sau indirect la înfăptuirea ei: Ana Pauker, Valter Roman (Ernest Neulander), Leonte Tismăneanu (Tismineţki), veritabili agenţi sovietici. Victoria revoluţiei roşii în Spania ar fi avut efecte catastrofale asupra bătrânului continent: Europa creştină era prinsă ca într-un cleşte de maladia bolşevismului ateu, mai ales că în Franţa exista un puternic curent marxist în rândul intelectualităţii de o iresponsabilitate politică şi morală fără precedent.

    Sesizând lucid şi responsabil pericolul bolşevizării Europei, şapte tineri voluntari români, membrii ai Mişcării Legionare, cu aprobarea „Căpitanului” Corneliu Zelea Codreanu, pornesc spre îndepărtata Spanie pentru a lupta sub semnul Crucii. Avocatul Ion I. Moţa, mâna dreaptă a „Căpitanului” şi cumnatul său, de 35 de ani, preotul ortodox Ion Dumitrescu-Borşa, secretar general al Legiunii, de 38 de ani, prinţul Alexandru (Alecu) Cantacuzino, diplomat de carieră, de 34 de ani, conducătorul grupului, inginerul Gheorghe Clime, comandantul Corpului Muncitoresc Legionar, de 47 de ani, avocatul Nicolae Totu, de 32 de ani, economistul Bănică Dobre, de 28 de ani, avocatul Vasile Marin, şeful legionar al capitalei, de 33 de ani, s-au încadrat la sfârşitul anului 1936 ca simpli soldaţi în armata naţionalistă spaniolă.

    Iniţiatorul acţiunii a fost Ionel Moţa, care la 1 decembrie 1936 le scria părinţilor săi, motivându-şi hotărârea: „N-am fost trimis de nimenea în Spania, ca să i se facă vreo răspundere pentru asta, ci eu singur am avut cel dintâi gândul şi dorinţa de a lua parte la aceste lupte. Se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos! Se clătina aşezarea creştină a lumii! Puteam noi să stăm nepăsători?! Nu e o mare binefacere sufletească, pentru viaţa viitoare să fi căzut în apărarea lui Hristos? Eu aşa am înţeles datoria vieţii mele. Am iubit pe Hristos şi am mers fericit la moarte pentru El(…). De va cădea Crucea la pământ în Spania, se vor clătina temeliile ei şi în România, iar comunismul, dacă va fi azi biruitor acolo, se va năpusti mâine asupra noastră”.

    Aceleaşi sentimente responsabile le trăiau şi ceilalţi voluntari ai echipei. Vasile Marin îi scria soţiei sale la 23 noiembrie 1936: „N-am făcut actul acesta din disperare sau aventură, ci perfect lucid. Era o datorie de onoare care apăsa pe umerii generaţiei noastre. L-am făcut cu acelaşi drag ca şi când ar fi fost vorba de ţara mea”. Bănică Dobre remarca entuziast şi solemn următoarele: „Se învolburase, în nebunia ucigătoare a urii, satanica pornire împotriva Crucii. Trosneau în îndepărtata Spanie catapetesmele bisericilor, plângeau batjocorite madonele din Alcazar. Ura, setea de sânge şi prigoana împotriva lui Hristos se cuibărise în însorita Peninsulă Iberică”. Preotul Ion Dumitrescu-Borşa descria situaţia cu un ton grav de indignare clericală: „Pe pământul Spaniei începuse războiul între fiii aceluiaşi neam împărţiţi în două tabere: tabăra lui Satan, comunismul, care pusese stăpânire pe conducerea ţării şi întindea arma spre uciderea celor rămaşi în credinţa în Hristos şi în dragostea de patrie şi generalul Franco, ajutat de cei mai demni şi cinstiţi generali, care ridica steagul naţionalismului şi declara războiul Crucii împotriva bolşevismului” (Cf. Răzvan Codrescu, Taina jertfei. Dosar istoric Moţa – Marin, Sibiu, 2002, p. 20-22).

    Echipa legionară pleacă spre Spania în seara zilei de 24 noiembrie 1936 pe un traseu ocolit pe ruta Bucovina, Polonia, Berlin, Hamburg şi apoi pe mare până la Lisabona, întrucât autorităţile franceze au refuzat să acorde vizele de trecere delegaţiei româneşti. De aici ajung la Salamanca, la începutul lui decembrie, fiind primiţi la cartierul general al lui Franco, unde prinţul Cantacuzino, şeful delegaţiei, salută cu retorică de cruciat: „Căpitanul legionarilor români, Corneliu Zelea Codreanu, trimite Spaniei naţionaliste ce apără credinţa şi crucea, şapte capi ai Legiunii, pentru ca să lupte şi să moară, de va cere Dumnezeu, apărând idealul pe care, ca şi aici în Spania, în îndepărtata ei soră, România, îl are Legiunea şi Căpitanul”. Luptele grele la care iau parte şi băieţii noştri se dau tot mai aproape de Madrid, la Boadilla del Monte, Las Rozas, El Pradillo, Pozuelo, Aravaca, Majadahonda. Toţi luptă remarcabil, dar mărturiile vremii atestă curajul ieşit din comun al lui Ionel Moţa şi al lui Vasile Marin, între care se închegase o legătură frăţească.

    Ziua fatală a venit pentru tinerii români pe 13 ianuarie 1937 în lupta de la Majadahonda, când Moţa şi Marin au căzut împreună, zdrobiţi de acelaşi obuz. Prinţul Alexandru Cantacuzino descrie expresiv acel moment al jertfei eroilor români: „Pe la ora trei ocupăm nişte tranşee înaintate… Ionel Moţa e îngândurat şi se apucă să scrie, în mare grabă, o scrisoare Căpitanului. Parcă se temea că nu va avea timp să o sfârşească. Pe la ceasurile trei şi jumătate, încep ghiulele să cadă în jurul nostru şi apar, pe coama unui deal din faţă, trei tancuri înaintând în linie spre tranşeele noastre… Bombardamentul se domoleşte vreo jumătate de ceas, apoi reîncepe… Acum vedem, coborând coama dealului, vreo treisprezece tancuri mari. Primim ordin să ne culcăm la pământ în tranşee… Ionel Moţa ne strigă: «Dacă suntem înconjuraţi, nu cade prizonier nimenea; murim toţi împreună!». Sunt ultimele cuvinte pe care ni le-a spus. Pentru ultima oară îi văd vii: Ionel cu fruntea ca un munte înnourat şi Marin cu faţă de marocan – lăsase să-i crească barba – şi privirea întoarsă spre ascunzişurile sale sufleteşti. Bubuitul devine năucitor. Exploziile obuzelor ne acopereau cu pământ… O detunătură doborâtoare mă forţează să închid ochii. Când îi deschid, o clipă după aceea, privirea îmi cade, la un metru şi jumătate de mine,  asupra unui corp întins cu faţa la pământ. Îngenunchiu şi îi ridic capul. E Ionel Moţa… La un metru zace Vasile Marin, cu spatele proptit de peretele tranşeei. Mă întorc şi urlu lui Clime şi părintelui Dumitrescu peste vuietul gloanţelor şi al obuzelor: «Ionel şi Marin sunt morţi!». Peste haina cu stropi de sânge neînchegat, ceasul lui Ionel Moţa atârnă de lanţ cu geamul spart. S-a oprit. E cinci fără un sfert. Prin haina străpunsă şi sfârtecată a lui Ionel Moţa se văd culorile drapelului românesc. E drapelul nostru pe care era scris: Legiunea Arhanghelului Mihail… Îl luase ca să-l poarte cu el, pentru a-l pune în vârful baionetei la atac sau defilare când cuceream un oraş. Cu el speram să intrăm şi în Madrid. Desfac drapelul şi îl întind peste trupurile lor…” (R. Codrescu, op. cit., p. 26-28).

    Imediat a ajuns şi în România teribila veste că Moţa şi Marin au căzut pe frontul spaniol, iar Căpitanul şi ceilalţi legionari demarează pregătirile pentru aducerea lor în ţară. Sunt însărcinaţi cu această misiune generalul Cantacuzino şi inginerul Virgil Ionescu, care sosesc după câteva zile la Toledo, unde martirii români primesc onoruri militare. În cuvântul de despărţire generalul Cantacuzino spune vibrând transfiguratoriu: „Gestul nostru simbolic a fost împlinit şi suntem mândri că am luptat alături de dumneavoastră pentru Cruce şi pentru civilizaţie”. Întoarcerea acasă a eroilor s-a făcut pe traseul Franţa, Belgia, Germania, Polonia, cu onoruri primite pe tot parcursul drumului.

Trenul mortuar a intrat în ţară la 9 februarie 1937 pe la punctul de frontieră Ghica-Vodă din Bucovina, întâmpinat de elita legionară, rudele celor căzuţi şi de o mulţime imensă. De aici convoiul a pornit spre capitală, dar pe un traseu lung şi ocolit, sfidând dorinţa autorităţilor de a se evita manifestările populare extinse. Sunt străbătute toate marile provincii istorice ale României: Bucovina de Nord şi Moldova (Cernăuţi, Roman), Transilvania (Cluj, Orăştie, Sibiu), Oltenia şi Muntenia (Râmnicu-Vâlcea, Slatina, Piteşti, Bucureşti). În fiecare oraş străbătut mulţime multă se reculege, se roagă, plânge şi cântă pentru cei doi eroi, iar la Roman, Cluj şi Sibiu ies în întâmpinarea lor chiar episcopii locului cu binecuvântări şi rugăciuni arhiereşti.

    Trenul intră în Bucureşti la 11 februarie 1937 şi în Gara de Nord are loc un serviciu funerar la care oficiază peste o sută de preoţi. Cele două sicrie sigilate sunt depuse la biserica Sf. Ilie-Gorgani, considerată până astăzi „Biserica Legiunii”, unde s-a oficiat o slujbă fastuoasă cu trei episcopi şi peste două sute de preoţi, în frunte cu Î.P.S. Nicolae Bălan, mitropolitul Ardealului. Înmormântarea celor doi martiri a avut loc pe 13 februarie 1937, la exact o lună de la moartea lor eroică, şi a fost oficiată de Î.P.S. Nicolae Bălan, mitropolitul Ardealului, care rosteşte atunci o impresionantă rugăciune arhierească, Î.P.S. Gurie Grosu, mitropolitul Basarabiei, P.S. Veniamin Pocitan, vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor şi P.S. Vartolomeu Stănescu, episcopul Râmnicului. Urmează apoi o lungă procesiune pe străzile capitalei de la Sf. Ilie-Gorgani până la „Casa Verde”, noul sediu al Legiunii din Bucureştii Noi, unde se hotărâse înhumarea celor doi sub un „mausoleu” de lemn, ridicat în grabă, dar ulterior risipit de tot, împreună cu rămăşiţele eroilor, de urgiile care au urmat.

    Jertfa supremă pentru credinţă şi ţară a lui Ion Moţa şi Vasile Marin a avut un ecou profund în conştiinţa contemporanilor în acele momente. Chiar Nicolae Iorga, cunoscut ca adversar politic al Mişcării Legionare, scria la câteva zile după moartea lor: „Luptând pentru credinţa lor creştină şi pentru cinstea poporului lor, pentru ce este etern, scump şi curat în latinitatea nebolşevizată, doi tineri români, doi băieţi viteji, Moţa şi Marin, au căzut înaintea Madridului apărat de roşii(…) Cine ştie ce va ieşi din cumplita furtună ce s-a abătut asupra depărtatului pământ latin, unde se varsă sânge din toate rănile unui nobil neam! Dar dacă vreodată vom vedea Spania cum a fost, cum trebuie să fie, se va putea spune la noi, cu înduioşată mândrie, că pentru aceasta au curs şi câteva picături din sângele scump al tineretului nostru”(„Neamul Românesc”, 19 ianuarie 1937). Mircea Eliade făcea referire la semnificaţia profundă şi mistică a sacrificiului lor: „Rareori se întâlneşte în istoria unui neam o moarte atât de semnificativă ca moartea acestor doi fruntaşi legionari, căzuţi pe frontul spaniol(…) Nici cea mai aspră morală omenească nu-i silea să se jertfească; pentru că tinereţea lor fusese o jertfă continuă, iar fanatismul lor creştin şi naţionalist fusese de nenumărate ori încercat. Semnificaţia morţii lor trece, deci, deasupra valorilor şi eroismului viril. Moartea voluntară a lui Ion Moţa şi Vasile Marin are un sens mistic: jertfa pentru creştinism. O jertfă care să verifice eroismul şi credinţa unei întregi generaţii. O jertfă menită să fructifice, să întărească creştinismul, să dinamizeze un tineret” („Vremea”, 24 ianuarie 1937).

    Ionel Moţa  era originar din Ardeal, născut la 5 iulie 1902 la Orăştie într-o familie cu dublă descendenţă preoţească şi cu tradiţie în lupta naţională din Transilvania. Tatăl său, protopopul ortodox Ion Moţa (1868-1940) era unul dintre promotorii cei mai activi ai românismului şi ai idealului unionist, imprimând în educaţia fiului său de timpuriu credinţa profundă şi dragostea de ţară. Şcoala o începe în Ardeal, dar primul război mondial determină familia preotului Moţa să treacă munţii. La Bucureşti studiază la „Gheorghe Lazăr” şi apoi, după refugiul la Iaşi, îşi ia bacalaureatul la „Sfântul Sava”. În 1921 se înscrie la Facultatea de Drept din Cluj, devenind unul dintre liderii studenţimii creştine din oraşul ardelean, calitate în care îl cunoaşte în 1922 pe Corneliu Zelea Codreanu, liderul studenţilor creştini din Iaşi. Spre sfârşitul acestui an Ion Moţa scoate la Cluj, împreună cu Iustin Ilieşiu publicaţia „Dacia Nouă” ce urmărea o primenire de ansamblu în sens creştin şi naţional a vieţii publice şi intelectuale, iniţiativă care va stârni violente conflicte cu autorităţile, angajând întreaga opinie publică, soldate cu procese şi arestări. La 24 iunie 1927 Ionel Moţa, împreună cu Codreanu şi alţi tineri creştini şi naţionalişti, fondează Legiunea Arhanghelului Mihail, având ca ideal o „Românie creştină” (M. Eliade), devenind mâna dreaptă a lui Codreanu. În acelaşi an se căsătoreşte cu sora Căpitanului, iar în 1932 obţine titlul de doctor în Drept la Grenoble. Scrie o serie de articole în diverse publicaţii, cuprinse apoi în volumul „Cranii de lemn”(1936), în care îşi exprimă filozofia sa de viaţă, având în centrul gândirii ideea de jertfă. „Jertfa aceea care este dezlănţuită în noi din dragoste, jertfa aceea care ne inundă pustiindu-ne aşezarea omenească a vieţii, dar ne încălzeşte, totodată, cu satisfacţii pe care nu le poate cuprinde graiul omenesc, această jertfă e faptul care smulge de pe fiinţa noastră carapacea nesimţirii faţă de cele dumnezeieşti şi, transformându-ne în rană vie, ne pune în directă comuniune cu Dumnezeirea care pătrunde năvalnic şi de-a dreptul în sufletul nostru. Jertfa este, astfel, măsura creştinătăţii noastre”(„Cuvântul studenţesc”, 1 ianuarie 1936). Cu aceste gânduri primeşte în vara lui 1936 veştile despre atrocităţile anticreştine din Spania şi hotărăşte să-şi măsoare vrednicia credinţei cu cea a marilor apărători ai creştinătăţii. Se împărtăşeşte cu Sfintele Taine la biserica Sf. Ilie-Gorgani şi împreună cu ceilalţi porneşte spre pământul iberic, asumându-şi deplin destinul de cruciat al vremurilor noastre.

    Vasile Marin era născut în Bucureşti, la 29 ianuarie 1904, într-o familie simplă din mahalaua Griviţei. Studiază la „Sfântul Sava” şi apoi la „Gheorghe Şincai”, după care urmează Facultatea de Drept din Bucureşti, fiind licenţiat în 1927. Era pasionat de lectură şi atras de problemele de ideologie şi practicăright politică, fiind ales preşedinte al Cercului Studenţilor Ilfoveni. În 1927 frecventează cursurile lui Nicolae Iorga de la Vălenii de Munte, păstrându-i capriciosului savant o profundă simpatie. Imediat se apucă de avocatură şi devine membru activ în Partidul Naţional Ţărănesc al lui Iuliu Maniu. În 1932 îşi ia doctoratul în Drept, iar în anul următor se căsătoreşte cu o absolventă de Medicină şi îşi dă demisia din P.N.Ţ., fiind dezamăgit de politica ţărănistă, mai ales după evenimentele din 15-16 februarie 1933 de la Griviţa. Spre sfârşitul lui 1933 îl găsim pe listele electorale ale grupării lui Corneliu Zelea Codreanu, pe care îl considera omul viitorului. Este arestat împreună cu alţi legionari în prigoana guvernului I.G. Duca din timpul alegerilor, dar eliberat după câteva luni. Îşi reia activitatea de avocat şi gazetar, simţindu-se o anumită apropiere de profesorul Nae Ionescu. În 1935 Căpitanul îi acordă gradul de Comandant legionar al organizaţiei Ilfov şi îşi dezvoltă ideile în publicaţii de dreapta mai puţin prestigioase, cuprinse apoi în volumul postum „Crez de generaţie”(1937). N-are forţa exaltantă a lui Moţa, dar ajunge prin stilul lui la acelaşi punct esenţial al morţii creatoare şi la acelaşi nod divin care leagă toate lucrurile: „Îngemănaţi cu eternitatea, morţii noştri din lumea lor de dincolo, ne ocrotesc şi ne îndreaptă paşii(…) Mormintele lor sunt pretutindeni, ele alcătuiesc punctele cardinale pentru geografia spiritualităţii româneşti(…) Ei sunt izvorul de viaţă eternă pentru sufletele noastre(…) Purtăm cu toţii cămaşa ţesută din firele nevăzute ale jertfei lor” („Cuvântul Argeşului”, 20 martie 1936). Îndată ce află în 1936 de iniţiativa lui Ion Moţa de a pleca în Spania, Vasile Marin cere să se alăture grupului de cruciaţi cu orice preţ. Din motive financiare, Căpitanul îi refuză dorinţa, dar Marin face rost de bani, împrumutându-se cu 5000 de lei, şi se alătură grupului spunând: „Vreau să fiu al şaptelea sicriu”. Astfel a pornit şi el spre tărâmul fără întoarcere al celor vrednici.

    Anul 1937, încununat cu jertfa tinerilor legionari români în Spania, a reprezentat gloria cea mai înaltă la care a ajuns mişcarea lui Codreanu, care devenea a treia forţă politică a ţării. Acest fapt nu putea fi pe placul autorităţilor de atunci, pregătindu-se instaurarea dictaturii regale şi marea prigoană împotriva Legiunii, considerată tot mai mult o „agentură” a Germaniei. În seara zilei de 17 aprilie 1937 Codreanu este arestat şi legionarii încep să fie vânaţi pretutindeni şi adunaţi în lagăre (Miercurea Ciuc, Râmnicu Sărat, Vaslui). După asasinarea Căpitanului la 30 noiembrie 1938 din ordinul conducerii statului şi „răzbunarea” lui prin uciderea „călăului” Armand Călinescu, începe marele masacru împotriva legionarilor prin hotărârea comună a Palatului şi a Guvernului.

    Apogeul criminalităţii de stat, cum spunea R. Codrescu, este atins în aşa numita „noapte legionară a cuţitelor lungi” (21-22 septembrie 1939), când se ordonă uciderea legionarilor din lagăre şi a câte trei legionari din fiecare judeţ al ţării. Sunt asasinaţi astfel peste 300 de legionari, aproape toată conducerea mişcării. Acum pier în lagărul de la Râmnicu Sărat patru supravieţuitori ai echipei din Spania: prinţul Alexandru Cantacuzino, inginerul Gheorghe Clime, schingiuit groaznic înainte de execuţie, economistul Bănică Dobre şi avocatul Nicolae Totu. „Războiul civil” de acasă, cenuşiu şi pervers, purtat fără tancuri şi fără tranşee, s-a dovedit, în cele din urmă, mai necruţător. (R. Codrescu, op.cit., p. 35). Singurul supravieţuitor postbelic dintre luptătorii din Spania a fost părintele Ion Dumitrescu-Borşa, care, din păcate, mai târziu, nerezistând terorii din închisorile comuniste, îşi reneagă până la urmă trecutul legionar şi colaborează cu regimul odios împotriva căruia a luptat pe frontul iberic.

    Aşa a înţeles statul român să răsplătească atunci curajul şi jertfa fiilor săi care au luptat pentru credinţa şi libertatea Europei, iar apoi să-i condamne la o împovărătoare uitare. Nu după mult timp, însă, ştergându-şi din memorie actul jertfelnic al patrioţilor români Ionel Moţa şi Vasile Marin, România Mare se va destrăma, fiind supusă la sfârşitul războiului urgiei comuniste împotriva căreia aceştia au luptat departe de hotarele ei, anticipând pericolul roşu. Ei n-au fost, însă, uitaţi în Spania pe care au apărat-o, monument_majadahonda.jpgastfel încât la Majadahonda, pe locul tranşeei în care au căzut eroii noştri, a fost ridicat din iniţiativa legionarilor din exil şi cu sprijinul statului spaniol un monument comemorativ, inaugurat la 13 septembrie 1970, după ce încă din 1940 acolo era un loc de pelerinaj.

       Actul lui Moţa şi Marin, precum şi a celorlalţi cinci camarazi care au supravieţuit în Spania, este mereu provocator pentru conştiinţele noastre grosiere îmbâcsite de pozitivism şi corectitudine politică. El depăşeşte cadrul relativ şi mediocru al politicului şi al patimii, intrând în sfera transcendentă a destinului neamului românesc. Fiind în primul rând o jertfă supremă pentru credinţa în Hristos, este de datoria Bisericii s-o preţuiască aşa cum se cuvine, aducându-şi aminte de cei doi martiri ai Crucii măcar la ceas aniversar. Şi pentru că în tradiţia creştină martirajul pentru credinţă se identifică în numeroase cazuri cu sfinţenia, au fost voci bisericeşti autorizate, aproape de noi, care au ridicat problema sanctificării lui Moţa şi Marin. Astfel părintele Dumitru Stăniloae spunea în 1993: „Jertfa acestor doi băieţi viteji are semnificaţia unei ofrande aduse lui Dumnezeu de poporul român(…) Această faptă de jertfă supremă pentru creştinism a lui Ion Moţa şi Vasile Marin a meritat să fie cinstită – destul de târziu, la trei ani de la înlăturarea comunismului – printr-un parastas prin care să se pomenească sufletele celor doi martiri ai Crucii şi să se atragă atenţia poporului nostru asupra semnificaţiei majore a acestei jertfe”. Iar părintele Constantin Galeriu menţiona în acelaşi an că „Biserica Ortodoxă Română are datoria sacră ca eroii Neamului jertfiţi pe altarul Crucii – iar printre aceştia un loc de frunte îl ocupă, desigur, Ion Moţa şi Vasile Marin – să fie pomeniţi împreună cu sfinţii” (Almanahul „Gazetei de Vest”, 1994, p. 164-170).

    Au trecut 70 de ani de la moartea martirică a celor doi români, iar lumea noastră tot mai desacralizată şi politizată, marcată de dictaturile carlistă, antonesciană şi comunistă, precum şi de regimul postdecembrist, care au demonizat la culme legionarismul,  a devenit total nepăsătoare faţă de gestul lor crucial, nemaiînţelegând semnificaţia lui transcendentă. Deşi au luptat şi au căzut în Spania, ei au făcut acest lucru pentru România, considerând că demnitatea şi dăinuirea unui popor stă în faptele măreţe şi profunde ale fiilor săi. Dincolo de orice simpatie şi patimă politică, trebuie avut în vedere că înainte de a fi legionari, Ionel Moţa şi Vasile Marin sunt români care şi-au iubit neamul şi credinţa chiar cu preţul vieţii şi au făcut-o lucid şi în deplină libertate. Poate şi pentru faptul că cei doi martiri au fost uitaţi de ai lor atâta timp, alături de luptătorii din munţi şi cei din închisorile comuniste, asupra acestui neam românesc s-au abătut atâtea nenorociri şi încercări. Europa, pe care o preţuim atât în aceste momente, cu civilizaţia şi cultura ei ce poartă marca libertăţii, a fost apărată de primitivismul şi barbaria comunistă şi cu aportul tinerilor noştri care au luptat în Spania, asemenea voievozilor care în trecut au apărat la porţile Orientului creştinătatea europeană luptând împotriva urgiei Semilunii.

    Şi totuşi, ce i-a făcut pe Moţa şi Marin să plece şi să moară în Spania? Această întrebare este piatra de încercare sau de poticnire a conştiinţei noastre cu profunde implicaţii asupra rostului şi destinului neamului românesc integrat în Europa. Mircea Eliade, căutând un răspuns la această problemă a gândirii noastre, spune cuprins de fiorul tainic al gestului lor: „Destinul i-a ales pe ei ca să mărturisească; să arate celorlalţi seninătatea pe care ţi-o dă credinţa, sensul creştin şi eroic pe care îl capătă viaţa atunci când eşti gata, în orice clipă, să renunţi la ea” („Vremea”, 24 ianuarie 1937). Este greu să înţelegem această motivaţie atâta vreme cât ne îndepărtăm de rădăcinile creştine ale neamului nostru, adoptând modele noi artificiale şi transformând tainele existenţei în probleme dezbătute la talk-show-urile televizate de gânditorii noştri liberi şi cugetători. Taina jertfei stă mereu în răspărul vieţii noastre democrate şi pozitiviste, iar dacă nu o putem pătrunde, măcar să ne înfiorăm cu respect de nepătrunsul ei, preţuind cum se cuvine pe cei aleşi să o primească.

Prof. Adrian Cherhaţ

13 ianuarie 2007